NR. 70 (1/2007) ANUL XVIII

Caii de curse sau cursele de cai

Dragă Lucian,
Aşa cum ţi-am spus şi la telefon, m-am gândit că, „Dacia literară“ fiind o revistă mai degrabă de istorie literară, să-ţi trimit un text inedit, care a fost scris în urmă cu vreo treizeci şi ceva de ani şi care ar fi putut constitui debutul meu literar, dacă s-ar fi putut. Eram încă student la Petrol când l-am trimis revistei „Amfiteatru“, unde Ştefan Bănulescu ţinea rubrica de poşta redacţiei. Ţin minte că Bănulescu m-a lăudat foarte tare, iar eu i-am scris o scrisoare apoi, spunându-i că, decât să mă laude, mai bine mi-ar fi publicat textul. El mi-a răspuns (tot la poşta redacţiei) „răspuns în numărul viitor“, dar până la acel număr viitor şi-a dat demisia de acolo. Am pus apoi acest text în manuscrisul predat editurii Junimea, în 1981 şi care a câştigat premiul de debut. Volumul ar trebuit să se cheme de fapt „Caii de curse sau cursele de cai“, dar întrucât povestirea cu acest titlu a fost exclusă, i-am schimbat titlul şi i-am zis „Amintiri din provincie“.. Mai târziu, în 1987, am propus un volum cu titlul „Caii de curse sau cursele de cai“ editurii Cartea Românească -  nici de această dată nu a putut apărea. Înainte de 1989 din minore motive ideologice, iar imediat după aceea, din minore motive economice. Oricum, manuscrisul fusese cules, aveam şi coperta (făcută de Dan Stanciu), eram la corectura a doua, când d-na Magdalena Bedrosian mi-a spus că, poate ca măcar de data asta va fi publicat. Poate ca totul a fost o conjuraţie a forţelor universului, pentru ca textul meu să apară în revista „Dacia literară“…
Cu drag,
Petru Cimpoieşu noiembrie 2006

Alergarea a doua
Iartă-mă dacă te deranjez... Te-am văzut intrând aici cam nedumerit şi mi-am zis ca poate simţi nevoia unui tovarăş care să te îndrume cât de cât; de fapt, ţi se citea pe chip, de cum ai păşit înăuntru, o neştiinţă în stare de orice şi o dorinţă de a şti dintr-o dată totul aproape tragică. De aceea m-am şi grăbit să-ţi aţin calea. Sper că nu eşti superstiţios. Chiar dacă eşti, nu contează, există remedii, vei vedea. Altceva voiam să spun: mi s-a părut semn rău prevestitor mersul acela hotărât, sever, atoate-ştiutor cu care ţi-ai făcut intrarea privind încolo şi încoace, de la un nivel situat cumva mai sus decât ochii, şi chiar aşa a şi fost – după severitatea şi încruntarea cu care inspectai, ca unicul stăpân, starea aleilor şi după cum îţi schimbai, din doi în doi paşi, direcţia, am înţeles că nu mai intraseşi niciodată aici, nici tribunele nu ştiai în ce parte sunt...
Nu te grăbi, ajungem îndată şi la ele. Până atunci, n-ar strica să te uiţi mai atent pe unde mergi, terenul e cam denivelat şi, probabil din cauza asta, te împiedici supărător de des, ceea ce ţi-ar putea submina moralul. Ştiu, o să zici cu indignarea aceea perfect justificată, dar ridicol de inutilă, că există cineva, un om plătit anume pentru asta, pentru a nivela, adică, aleile, pentru a astupa gropile, a curăţa şanţurile şi a uda straturile de flori. Ei poftim! – mă văd nevoit să-ţi dau dreptate, există chiar mai mulţi, plătiţi anume pentru astfel de lucruri mărunte, dar ce poţi să le faci, îşi ignoră sarcinile, îşi bat joc de ele, dă-i afară, adu alţii şi vor face la fel, fiindcă aici toată lumea joacă sau e preocupată de joc şi nu interesează pe nimeni, câtuşi de puţin, amănuntul cu aleea denivelată, încât, dacă vrei să nu te împiedici, e neapărată nevoie să calci prudent, mereu atent la hopurile din cale. Trebuia oare făcută o întreagă filosofie pentru atâta lucru? Ştie oricine, prudenţa e mama înţelepciunii şi a unei întregi serii de alte foloase, bună la toate, ce mai! Uită-te la vechii jucători, la marii jucători, hărşiţi în atâtea şi atâtea curse, ehei, ce de bani au trecut prin mâinile lor, ce de premii fabuloase – şi încă ce de ocazii au ratat!... Ia-i drept exemplu, cât de timizi păşesc, cum se mai strâng în haine şi-şi aduc umerii în faţă, ca să pară mai gheboşi, neînsemnaţi, nişte bieţi prăpădiţi, acolo, nimeriţi la hipodrom din vreo eroare a transportului comunal, cum caută din priviri locul cel mai cuminte, care să-i facă nevăzuţi şi de unde să vadă totul, priveşte-i atent până vei desluşi urmele nobleţei lor rare şi prefăcătoria umilinţei, cu care se strecoară prin mulţime – şi trage singur concluzia, eu nu mai adaug nimic, decât dacă mă rogi insistent...
Ei, să nu cădem nici în cealaltă extremă! Înseamnă că nu ai înţeles nimic din tot discursul meu de până acum, dacă te-ai alarmat în asemenea hal; era doar o propunere strategică. Paşnica nu ajută nici ea la nimic. Nu trebuie să ai complexe, nu e vina ta că nu te pricepi. De fapt, nimeni nu se naşte iniţiat. Voi încerca, bineînţeles, să te ajut, dar te previn să nu te aştepţi la mare lucru, nici eu nu mă pricep prea bine sau, ca să fiu mai exact, nici nu ştiu cât de bine mă pricep. De exemplu, n-am să-ţi pot spune cum să faci ca să câştigi „cu un leu o sumă importantă”, aşa cum probabil ai citit pe afişul de la intrare (şi tare mă tem că tocmai asta te-a determinat să intri!), pentru că nici eu nu ştiu şi pentru că, dacă se joacă cinstit, nu ştie nimeni. Dacă! Tocmai aici e hazul, că nu ştii, dacă ai şti când, degeaba s-ar mai trişa, ar ieşi păcăliţi tocmai trişorii. Se mai păcălesc ei şi aşa, când trişează toţi n acelaşi timp, iar echilibrul şanselor se restabileşte după o lege obiectivă potrivit căreia, dacă toţi trişează, e ca şi cum toţi ar juca cinstit; sau corupţia coruptă.
Dar mă văd nevoit să revin: nu trebuie să-ţi stea gândul numai la câştig, ar fi cea mai mare păcăleală. Dacă ai venit numai şi numai pentru a câştiga, e mai bine să pleci de pe acum, căci e sigur că vei juca prost şi vei pierde mereu. Important, esenţial chiar, e să te laşi în voia jocului, să te joci cu el. Ca şi la femei, succesul e cu atât mai lesnicios, cu cât îl neglijezi mai mult. Dacă reuşeşti, te felicit. Puţini reuşesc şi acei puţini câştigă. Din nefericire, nu mă număr şi eu printre ei, ar fi o dificultate în plus, inutilă, să-ţi explic de ce... Am fost întotdeauna un as al iubirilor platonice, ca să reiau comparaţia de mai înainte. Prefer filosofia. Iată, toate hârtiuţele astea pe care le vezi aruncate sunt bilete care au însemnat cândva bani. Oricare dintre ele ar fi putut valora acum enorm, fiindcă iniţial, cel puţin teoretic, toate au avut aceeaşi şansă. Dar din atâtea, numai câteva, un procent infim, cele care nu au fost aruncate, au ieşit câştigătoare. Evident, dacă acestea nu ar fi fost aruncate, acelea nu ar mai fi avut nici o valoare sau, sub forma unei teoreme, cu cât se pierde mai mult, cu atât premiile sunt mai mari. Dar cei care pierd nu acceptă acest adevăr elementar – şi înjură...
Jocul mai are multe şi complicate reguli; nu-i nimic dacă nu le ştii pe toate – nu numai că ar fi imposibil, dar pe deasupra nici nu ţi-ar folosi la nimic, fiindcă nu există un sistem, o ştiinţă a lui, aşa cum nu există o ştiinţă a timpului, totul e intuiţie. Ce a fost mai important de ştiut ai aflat. Ce urmează ţine de amănunt. Bunăoară, faptul că ai întârziat: înseamnă că prima alergare ai pierdut-o, că nu mai poţi juca marele pariu, că nu-ţi rămâne decât să te mulţumeşti cu câştiguri sau decepţii mai modeste şi să te consolezi cu gândul că ai venit, totuşi. Nici nu s-ar putea spune că ai pierdut propriu-zis ceva, căci nu se ştie cum ai fi jucat dacă ai fi fost aici, poate ai fi pariat prost, aşa că e posibil să ai, relativ, un avantaj. Şi apoi, cursele încep abia în momentul când începi să mizezi. Ai pierdut desigur o alergare, dar şi dacă pierdeai două sau trei era acelaşi lucru: devenea prima cea cu care începeai. Oricum cursele aveau loc, fiindcă oricum caii aleargă, fără să-i intereseze dacă a venit cutare sau cutare; prezenţa sau absenţa ta sunt la fel de importante şi la fel de anodine. Pe de altă parte, nici pe tine nu ar trebui să te interesez prea mult cine a învins şi în ce fel. Nu poţi avea preferinţe, deoarece nu cunoşti caii, deocamdată. Şi poate că e mai bine aşa – de obicei, cine preferă pierde (asta nu înseamnă că, gata, ai dibuit mijlocul de a merge la sigur jucând la întâmplare, reciproca nu se verifică).
În fine, să mergem. Iată-i, au ieşit la încălzire. Notează-ţi numerele, aminteşte-ţi ce ai visat azi-noapte, ieri noapte sau într-o noapte aiurea, priveşte-i cu ţopăie fudui încolo şi încoace, uită-te bine la picioarele lor, cât sunt de sigure, la încheieturi, cât de elastice, la muşchi, cât de încordaţi, la nările încordate, la botul umed şi la grumazul trufaş – în ochi n-ai ce vedea, decât un pătrat de piele – şi fă-îi o idee, încearcă să le estimezi forţa, viteza, resursele, rezistenţa, pătrunde-te de ei sau de unul dintre ei, cel pe care vei miza, vezi cât de bine ţi-e în locul lui, simte-te cal, anticipează-ţi ultimul tur, linia dreaptă, finişul – şi plăteşte pentru cât crezi că poţi. Cam asta înseamnă să joci. Îţi voi arăta cota de pariuri, îţi voi explica pe ce ton trebuie să vorbeşti la casă, cât de sigur trebuie să fii când ceri pe numărul cutare atâtea bilete, ca să nu te privească ironic sau compătimitor casieriţa, îţi voi indica unde să te aşezi ca să poţi vedea cursa pe tot parcursul ei... În rest, descurcă-te singur. Mie îmi datorezi zece lei.

Alergarea a treia
Cine a câştigat?
Are vreo importanţă? Nu, domnilor, nu are nici cea mai neînsemnată importanţă. Fiindcă, tocmai fiindcă, a câştigat un cal oarecare. Cel mai oarecare dintre cai. Hai să dăm şi un exemplu: de exemplu, calul pe care nu a pariat nimeni.
El nu ştia, probabil că nu ştia. A alergat cât a putut, deoarece, probabil, îl dureau zăbalele în gură. Probabil vedea înaintea lui pista cărămizie-brună sau de altă culoare, umedă, nesuferită, o vedea, zic, dispărând sub el şi probabil că nici nu se întreba unde dispare. În vremea asta, soarele îl apăsa fără milă, iar sudoarea îi pătrundea în ochi, îl orbea şi probabil îl ustura. E foarte probabil că auzea un zgomot înfundat şi înfricoşător de care, îmi permit să presupun, se temea. Era trapul celorlalţi. Dacă n-ar fi avut ochelari, i-ar fi văzut, şi dacă n-ar fi fost cal, ar fi ştiut că trebuie să alerge mai repede decât ei. Dar fiind cal, alerga în continuare, probabil fără să se întrebe când se va sfârşi acest chin, căci, după cum se ştie sau se presupune, în fine, e un lucru unanim acceptat, mai mult decât probabil, caii nu-şi pun întrebări.
Apoi zăbalele au slăbit, iar el s-a întors, căci aşa i-au comandat zăbalele,şi acum trece prin faţa tribunei principale. Dacă ar fi om, şi-ar da seama că cei mai mulţi îl înjură. Dar, după cum vă spuneam, e un simplu cal de curse sau un cal normal, care nu-şi dă seama de nimic, nu ştie pentru ce a alergat şi de ce nu mai aleargă, nu-şi pune întrebări, nu-şi face probleme de conştiinţă, nu se miră că a câştigat tocmai el, fiindcă nu ştie, nu ştie fiindcă nu-l interesează şi nu-l interesează fiindcă pur şi simplu nu gândeşte. In acelaşi motiv, nu ştie nici că e cal şi nici nu crede că este, ar putea fi sau ar trebui să fie altceva. El trece nepăsător spre grajd, ca un cal, dacă mi-e permisă comparaţia, fără să aibă habar că a răsturnat toate calculele şi că, din pricina lui, nu se va plăti nici un premiu.
Ei da, e o cursă fără premii, şi asta se mai întâmplă uneori, deoarece cu toţii au pariat pe favoriţi, iar favoriţii au ieşit undeva la mijloc. Cică, au înşelat aşteptările. De fapt, au alergat cât au putut, unii au scos timpi chiar foarte buni, numai că acesta a putut mai mult decât toţi ceilalţi şi s-a nimerit să fie tocmai calul pe care nu pariase nimeni. Cum, de ce, probabil că există nişte explicaţii cât de cât logice, plauzibile, pe care experţii în materie nu vor întârzia să ni le procure, însoţite ca de obicei de tot felul de calcule, teorii şi speculaţii. Dar deocamdată suntem constrânşi să ne confruntăm cu realitatea brută sau, dacă preferaţi, nudă, şi să ne dăm cu părerea că a fost o surpriză, ce altceva, numai pentru a nu accepta lecţia.
Vom spune, deci, că acest cal a câştigat pe nemerit, într-un mod straniu, inexplicabil şi în definitiv dubios, că locul lui era undeva între out-sideri, căci într-adevăr, cine s-ar fi gândit că tocmai un cal de două parale, tocmai (scorpia, dihania, mârţoaga, stârpitura, dărâmătura, jigăritul) ăsta va câştiga? Nimeni, în afară, poate, de calul însuşi. Dar a tăcut şi el, din motivul ştiut că nu poate să vorbească. Şi chiar dacă ar fi putut, probabil că tot ar fi tăcut – sau, vorbind, ar fi recunoscut că locul lui consacrat era altul, undeva mai la urmă... Totuşi, în sinea lui (dacă ar fi avut aşa ceva), cine ştie, şi-ar fi acordat o şansă cât de mică, fie şi numai pentru a-şi justifica numărul de pe crupă, spaţiul ocupat pe pistă. De aceea, propun să-l iertăm. În fond, după cum aţi putut constata, nu-şi revendică nici un drept special, nici un privilegiu. Şi acum, ca şi atunci când s-a clasat ultimul, a făcut acelaşi lucru, adică a alergat cât a putut, aşa cum aleargă de altfel toţi caii.

Alergarea a patra
(E un salon ca vai de lume, imens, vopsit tot în alb, din tavan atârnă lanţuri şi serpentine de hârtie colorată, cu scopul de a menţine buna dispoziţie şi încrederea în viaţă, fete stropite din belşug cu parfum ieftin stau înşirate de-a lungul pereţilor şi ascultă cu încordare melodia „Fidelitate”, ale cărei versuri atrag încă o dată atenţia că în viaţă important e să rămâi credincios primei iubiri, băieţii s-au strâns ciorchine la mijloc, fumează – deşi nu e voie – şi îşi comunică anumite păreri, iar la răstimpuri izbucnesc în hohote de râs... Şi totuşi, găseşti în tine puterea, sau numai curajul, de a întreba pe un ton politicos, deşi trădând oarecare nesiguranţă: dansaţi? Dacă ţi se răspunde, indiferent ce, înseamnă că nu eşti de tot singur.)
- Joci?
- Nu joc?
- De ce nu joci?
- Aştept.
- Ce aştepţi?
- Să se termine.
- Ce să se termine? - Nimic – Şi eu la fel – Amândoi la fel – La fel şi simultan – Vai, ce coincidenţă?
- Ce-ar fi să nu jucăm împreună?
O urmez sau mă urmează, nu-mi dau bine seama şi nici nu are importanţă. Rămânem împreună.
- Cred că am greşit. Ar fi trebuit să-ţi răspund: nu ştiu. M-am grăbit şi am răspuns: nimic, crezând că e oricum sau oarecum echivalent. Dar iată, constat că a răspunde: nimic, poate însemna cu totul altceva şi e mult mai grav decât a răspunde: nu ştiu. Eşti de acord?
- Ba chiar mai mult. Spunând că nu ştii, ţi-ai fi asumat o anumită răspundere, în sensul că ai fi afirmat că nu joci deoarece aştepţi să se întâmple totuşi ceva, spre deosebire de nimic. Dar ce?
- Nu ştiu.
Alergarea deja a început, fără să ne dăm seama când. După primul tur, ea mă întreabă: - Ştii ceva? – Ce? o întreb eu – Te iubesc, mă întreabă ea – Şi eu, o întreb eu – Aş vrea să fiu fericită şi să te fac fericit, mă întreabă ea – Şi eu, o întreb eu – Dar uneori sunt melancolică, mă întreabă ea – Uneori sunt insuportabil, o întreb eu – Aş vrea să avem o casă la ţară, ceva cu multe flori galbene şi albastre împrejur, mă întreabă ea – Nu-mi place să tai lemne, o întreb eu – Avem acelaşi ideal, mă întreabă ea – Luate împreună, sunt două, o întreb eu – Viitorul nu poate fi schimbat, fiindcă nu există încă, trecutul nu poate fi schimbat fiindcă nu mai există, iar prezentul nu depinde de noi, o întreb eu – Ce-a fost mai întâi, păcatul sau vina? Mă întreabă ea – Suferă, ca să te pot iubi, o întreb eu, dacă eşti fericită, nu mai am ce-ţi spune – Când cineva afirmă că nu are prejudecăţi, trebuie să înţelegem prin asta că şi se schimbă foarte des, mă întreabă ea – Ne educăm copiii ca şi cum ar urma să trăiască într-o lume perfectă, o întreb eu – Dacă cineva ţi se plânge de soţia lui, ţi-l poţi face foarte uşor duşman dându-i dreptate, mă întreabă ea – Se pune întrebarea dacă perla nu e un fel de bubă a scoicii, o întreb eu – Ce tare bate ceasul când eşti singur! Mă întreabă ea – Cu 25 de bani nu poţi cumpăra nimic, dar fără ei poţi să nu cumperi o mulţime de lucruri, o întreb eu – Toate insomniile debutează cu o stare de somnolenţă, mă întreabă ea – Esenţial în iubire e să ai mereu ce reproşa, o întreb eu – Unui prost, inteligenţa nu i-ar folosi la nimic, mă întreabă ea – N-am reuşit nimic în viaţă, fiindcă sunt prea pretenţios la mâncare, o întreb eu – Când primăvara întârzie, toate speranţele se îndreaptă spre meteorologi, mă întreabă ea – Sinceritatea e o virtute apreciată în primul rând de mincinoşi, o întreb eu – Oare de ce? mă întreabă ea – Asta mă întreb şi eu, răspund eu.
Alergarea e în toi.
- Poate că şi tu mă minţi. Adică, sunt aproape sigur. Dar şi eu te mint. De aceea ne simţim minunat împreună. Îmi place să-ţi spun că îmi placi. Până la urmă, adevărul absolut nici nu există şi de aceea suntem fericiţi: neexistând adevărul absolut, toate minciunile sunt relative. Înţelegi?
- Înţeleg.
- Ce înţelegi? – Nu ştiu – Deci, înţelegi totuşi ceva – Ce înţeleg? – Că frumuseţea există prin comparaţie – Deci, înţeleg – Ce înţelegi? – Că e o convenţie – Convenţionalul e un sistem perfect – Confuzie ordonată arbitrar - Deci, suntem confuzia ordinei pe care am stabilit-o – Deci, ai înţeles – Ce să înţeleg? – Vezi caii? – Înţeleg – Spune-mi ce anume înţelegi, în câteva cuvinte.
- Nu ştiu. M-am săturat, vreau să plec. Mi-e somn, mi-e foame, mi-e lehamite, mi-e sete, mi-e scârbă, mi-e milă, mi-e drag, mi-e urât, mi-e lene, mi-e dor, mi-e cald, mi-e rău, mi-e teamă, mi-e frig, mi-e bine, mi-e indiferent, în ordine alfabetică, înţelegi?
- Înţeleg.
- Ce înţelegi?
- Ce să înţeleg?
Apoi tăcurăm. Crainicul spuse: rezultatul anunţat este definitiv!

Alergarea a cincia
- Calul acesta mi-a prăpădit o avere. Aleargă frumos, are cel mai bun sprint, viteză, rezistenţă, tot ce-i trebuie, dar se opreşte în toiul cursei, merge şi mănâncă florile din mâna unei spectatoare, sau o ia razna într-un galop nebun, se culcă pe jos, se tăvăleşte, nechează ca un smintit, se dă peste cap... Bineînţeles că, în prealabil, se descotoroseşte de mine aruncându-mă cât colo cu trăsură cu tot. Mai face şi numere de manej, sare pe două picioare, trece când în faţa, când în spetele plutonului de alergători... Alteori aleargă cuminte până aproape de finiş, iar când mai are puţin, câţiva paşi doar, se opreşte, aşteaptă să treacă câţiva înaintea lui, de obicei iepe, cărora le mai face şi câte o reverenţă, apoi trece şi el, în pas de defilare.
Biciul nu-l convinge, îl suportă cu nesimţire, aşa că am încercat să-l iau cu binişorul, să ne înţelegem ca nişte oameni. Dar zadarnic. De fiecare dată promite că se va disciplina, apoi motivează că n-a putut răbda. Cursele sunt, crede el, nişte tâmpenii născocite anume pentru a chinui caii. În situaţia în care cu toţii aleargă (spre un finiş contestabil), a-ţi conserva repaosul e culmea performanţei. A venit şi cu citate din Lao-Tzî. În loc să alerge, ţine discursuri despre emancipare.
Vorbind, omul transpirase. După ce scoase o batistă şi îşi tamponă fără grabă faţa, adăugă:
- Îl vând.
Nimeni nu încerca să ofere un preţ. Calul lăsă trist capul în jos, trist şi jignit de umilitoarea situaţie în care se afla.
- Nu-l cumpără nimeni? se miră omul. E un cal nemaipomenit, doar v-am spus!
Toţi tăceau. Unii se îndepărtară, alţii se prefăceau preocupaţi de lista de pariuri şi numai câţiva studiară, fără tragere de inimă şi, evident, fără intenţia de a cumpăra, oferta.
- Cum aşa, chiar nimeni? făcu omul şi mai alarmat. E un cal minunat, vă asigur, uneori, serile, după antrenament, stăm de vorbă ceasuri întregi şi el îmi povesteşte o mulţime de întâmplări hazlii din viaţa lui... Îl dau ieftin, cincizeci de lei!... Patruzeci!... Nu-l ia chiar nimeni?...
- Îl iau eu, zisei apropiindu-mă.
- Yahoo, yahoo! izbucni aproape în aceeaşi clipă calul şi, dându-i o copită fostului stăpân, îl proiectă pe acoperişul tribunei.
- Ce înseamnă asta, nu ţi-e ruşine? Aşa te porţi cu fostul tău stăpân, care te-a hrănit şi ţi-a avut grija atâţia ani? îl certai.
Iar el, înţelegând poate că avusese o ieşire necontrolată şi ca să-şi exprime regretul, spuse:
- Vă rog să mă iertaţi... Nu mi-am dat seama, a fost o greşeală...
- Fă-ţi autocritica, îi cerui.
- Într-adevăr, îmi voi face autocritica. Trebuie să recunosc, s-o spun pe şleau: am greşit! Am greşit chiar foarte mult. Am manifestat atitudini de bravadă şi vedetism, n-am ţinut seama de sfaturile părinteşti, aş putea spune, ale fostului meu stăpân, nici de cele colegiale ale colegilor cai... Ce s-o mai lungim, am greşit fundamental! Sunt, ca să zic aşa, un nemernic, un neisprăvit şi un ratat. Îmi dau perfect seama că am şi unele defecte din naştere. Desigur, spunând aceasta nu vreau să mă justific... Dar tocmai când lupta e mai acerbă, la ultima turnantă, când fiecare luptă pentru o poziţie cât mai avantajoasă, din care să atace sprintul final, mie îmi vine aşa o lehamite şi o ameţeală în cap: mă rog, ce e viaţa? la ce bună atâta alergătură? în definitiv, cât trăieşte un cal? Se înţelege că cine îşi pune astfel de întrebări nu mai are forţa de a trage pentru a ieşi între primii trei, necum primul. Întrebările astea, am observat, îţi slăbesc într-atât moralul, încât îţi vine să vomiţi.
Ei da, am ajuns la concluzia justă că sunt un ticălos! Cu atât mai mult trebuie să vă fiu recunoscător că mi-aţi întins o mână prietenească, într-un moment greu, m-aţi scos din mocirla îngâmfării şi elitismului, mi-aţi arătat drumul drept şi bun şi mi-aţi oferit şansa reabilitării. Ţin să subliniez că am apreciat toate acestea la justa lor valoare. Ele mi-au deschis ochii, m-au trezit, pot zice, din somn. Iată de ce, pe viitor voi face totul pentru a fi un cal model. Voi câştiga cursă după cursă. Voi realiza, de asemenea, importante economii la ovăz, fân şi alte nutreţuri de primă necesitate, îmi voi îmbunătăţi digestia în vederea creşterii randamentului şi alte lucruri de-astea. Sunt hotărât să nu mai repet greşelile din trecut, care constituie pentru mine o dureroasă experienţă. Aşadar, voi alerga conştiincios, cu toată fermitatea, cu toate picioarele, din toate puterile, valorificând la maxim marea şansă de a continua să fiu cal de curse, pe care cu atâta generozitate mi-aţi acordat-o, fiind la înălţimea aşteptărilor şi a încrederii pe care aţi manifestat-o, ba, dacă se poate, chiar mai sus!
- Ei lasă, nici chiar aşa, nu e cazul să exagerăm...
- Promit! răspunse el solemn. Şi, fiindcă îl priveam oarecum neîncrezător, mai adăugă: să chiorăsc eu, na!