Petru CIMPOEŞU
Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite
Editura Polirom, Colecţia „Fiction-Ltd“,
Iaşi, 2008, 336 p.
Deşi în cuvîntul introductiv al ultimei sale
cărţi, Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite, Petru Cimpoeşu nu se consideră
„propriu-zis «optzecist»“, prozele „vechi“ pe care le recuperează acest volum
arată o relaţie simptomatică cu optzecismul. În fond, întreagă această carte dă
seamă despre instituirea unui raport privilegiat cu proza optzecistă, prin chiar
dubla atitudine a scriitorului, de distanţare, dar şi de omagiere, de apreciere
retrospectivă a ceea ce a însemnat experienţa literară a anilor ’80. În prozele
din secţiunea a doua a cărţii, scrise ocazional după 2000, Petru Cimpoeşu
declară explicit că a dorit să aducă „un omagiu «optzeciştilor», utilizînd, cît
şi cum m-am priceput, metodele preferate de ei – citatul, autopastişa,
intertextualitatea“, considerînd că drumul deschis de aceia, „deşi deocamdată
abandonat, încă nu şi-a epuizat resursele şi, cine ştie, poate că vreuna din
generaţiile literare viitoare va încerca să recupereze lucrurile bune pe care
cei mai valoroşi dintre ei le-au propus“ (Cîteva cuvinte). Declaraţia
scriitorului oferă un punct de plecare pentru o analiză – fie şi schiţată – a
modului în care un optzecist se raportează la propria evoluţie şi, mai ales, a
evoluţiei prozei ca atare, de la optzecism la literatura anilor 2000.
Ficţiuni textuale şi ficţiuni
ilicite
Mircea Nedelciu, liderul incontestabil al prozei
optzeciste, se întreba în anii ’90 asu-pra „soluţiilor de continuitate“ (vorba
lui Lovinescu) ale acestui tip de scriitură (într-o vreme în care publicul, dar
şi critica, nu ştiau exact ce vor/caută). El opina că maniera în care
optzeciştii vor scrie postdecembrist este o opţiune individuală, care va
dezvolta „un filon“ (era cuvîntul folosit de Nedelciu într-un interviu acordat
lui Andrei Bodiu în revista Interval) principal sau secundar, deja existent în
opera respectivilor autori. Acelaşi Mircea Nedelciu e evocat în cartea lui Petru
Cimpoeşu, într-o „ficţiune ilicită“ (proză ce tratează o întîmplare reală)
impresionantă, Ficţiune ilicită – fără sex, el fiind destinatarul de predilecţie
al poveştii Danielei (relatată în final de Petru Cimpoeşu): „Sînt sigur că
Nedelciu ar fi scris-o mai bine şi i-ar fi găsit un final mai interesant. Dar
Nedelciu a murit“. Nu-i vorbă, proza îi iese foarte bine şi lui Petru Cimpoeşu
(subiectul e de un senzaţional pur şi dur) – ca aproape toate celelalte din
secţiunea a doua, proze „albe“, discrete, deşi „reale“, cu personaje
cvasirecognoscibile, cu un tip de umor/de tragic conţinut. Interesantă e însă
raportarea la Mircea Nedelciu (prieten pe atunci, spune autorul) şi recuperarea
nostalgică a strategiilor narative optzeciste, puse cumva în oglindă: pe de o
parte, proze „vechi“, scrise în anii ’80, pe de alta, proze recente, scrise
pentru a răspunde diverselor solicitări ale prietenilor. Ceea ce în prima
categorie de texte era luare în serios a autoreferenţialităţii, a jocurilor
textuale, a scrierii din mers cu dezvăluirea convenţiilor literare şi a
adresării în mod direct către cititor devine în prozele din a doua secţiune o
asumare lipsită de ludic şi responsabilă a „ilicitului“, a faptului real. Drumul
de la procedeele textuale la faptul nud, curăţat de coji metatextuale, păstrînd
(adesea) persoana I a naratorului, marchează trecerea de la o vîrstă la alta a
prozatorului – de la experimentalismul de tinereţe la scriitura maturităţii, în
cazul de faţă nostalgică şi lipsită de formalism. Desigur, este un prim nivel,
de suprafaţă, al analizei de care vorbeam.
Proza optzecistă n-a fost doar expresia vîrstei
juvenile, poetica ei a fost asociată – vezi din nou Mircea Nedelciu – cu o serie
de implicaţii sociale, ca să nu mai vorbesc de ecourile telquelismului francez,
ce se fac simţite în teoria şi practica literară a scriitorilor cu pricina.
Evoluţia postdecembristă a acestor prozatori constituie, în egală măsură,
propria alegere, mai mult sau mai puţin conştientă, dezvoltarea unui „filon“ pe
care, aşa cum intuia Nedelciu – şi acum sîntem în măsură să constatăm –, opera
lor îl conţinea. Textele lui Petru Cimpoeşu din prima secţiune sînt, în ciuda
distanţei luate acum de prozator, perfect integrabile în optzecismul „canonic“.
Ele făceau parte iniţial din volumul Caii de curse sau cursele de cai, propus
Editurii Cartea Românească în 1987 (autorul debutase editorial în 1983 cu
Amintiri din provincie). O parte din ele au fost folosite apoi în romanul Simion
liftnicul, drept pentru care nu mai sînt publicate în cartea de faţă – faptul că
au servit drept materie pentru romanul apărut în 2001 indică deja cu claritate
procesul de metamorfoză suferit de scriitura de tip textualist. Realismul
cotidian nu era singurul apanaj al optzecismului, deşi era în prim-plan: după
2000, Petru Cimpoeşu va dezvolta o scriitură complexă în extraordinarele sale
romane (Povestea Marelui Brigand, Christina Domestica şi Vînătorii de suflete,
Simion liftnicul), amestec de realism şi vizionarism, farsă cu accente parodice
şi debuşee în imaginar.
Cei aproape 20 de ani de tranziţie şi democraţie
au reprezentat un fel de cursă de rezistenţă pentru prozatorii optzecişti, unii
mai mult, alţii mai puţin răsfăţaţi la debut, confruntaţi după ’90 cu o
răsturnare totală a paradigmei realităţii şi lăsaţi apoi să se descurce cu
achiziţiile narative pe care le aveau şi cu noua scenă românească, scăpată de
cenzura oficială. „Nedelciu a murit!“, exclamă Petru Cimpoeşu, formulînd
implicit un regret nostalgic, amestecat cu o curiozitate niciodată satisfăcută,
care e şi a noastră, legată de direcţiile literare în care s-ar fi manifestat
inteligenţa mobilă şi teoretică a lui Nedelciu. Cît despre Petru Cimpoeşu, „mai
puţin cunoscutul şi mai puţin răsfăţatul Petru Cimpoeşu“ (Valeriu Cristea) al
tinerei generaţii din anii ’80, el s-a descurcat excelent, confirmînd, cum bine
spune Dan C. Mihăilescu, speranţele (şi intuiţia) lui Valeriu Cristea. Startul
optzeciştilor, în formaţie, cu scriitori-vedetă şi alţii mai puţin răsfăţaţi,
s-a transformat în evoluţii strict individuale şi răsturnări ierarhice: în acest
moment, Petru Cimpoeşu este unul din scriitorii de vîrf ai generaţiei. Relaţia
de atracţie-respingere pe care o are cu optzecismul e de înţeles (autorul e
prezent în antologia de proză îngrijită de Gheorghe Crăciun la Paralela 45, în
1998): nerăsfăţat în anii ’80 şi ne-literat de formaţie (ci inginer petrolist,
în vreme ce vedetele generaţiei sînt absolvenţi de Litere), el confirmă după
2000 individual, continuînd totuşi să se întoarcă asupra optzecismului. Dovadă
este această carte.
Începuturi literare
optzeciste
Evoluţia prozei optzeciste implică în esenţă,
mai mult decît orice altceva, scuturarea de textualisme: celelalte filoane,
nerealiste, satirice, parodice, dezvoltate după 2000 de Mircea Cărtărescu, Ioan
Lăcustă, Ioan Groşan, Nichita Danilov, Petru Cimpoeşu ş.a., existau deja la
prozatorii generaţiei, chiar dacă în vogă era microrealismul (Mircea Nedelciu a
intuit bine). Cum spuneam, în „Nouă proze vechi“ (prima secţiune a volumului în
discuţie), scriitorul e un microrealist şi un textualist sîrguincios, nedelcian
(a se vedea mai ales „Femeia trecu strada“, „I.O.V.“, „Protosifon“, „În drum
spre happy-end“ – riguros construite, intertextuale şi tragico-ludice), dar se
vede că e vorba de „începuturile literare“, care nu-l mai „mulţumesc“ în
prezent. Prozele sînt publicate acum pentru „parfumul lor de epocă“, şi pe bună
dreptate. Prima dintre ele, „A venit un scriitor din Bucureşti“, vorbeşte despre
vîlva, neverosimilă azi (producătoare de reverii…), pe care o stîrneşte sosirea
unui scriitor într-un orăşel de provincie, unde toată lumea, de la personalul
hotelului pînă la învăţătoare, se înghesuie să i se confeseze pentru a-i oferi
materie pentru romane… E nevoie ca primarul să intervină pentru a-l avertiza pe
scriitor să nu pună în cărţile sale anumite istorisiri ale localnicilor – ştiute
de toată lumea –, compromiţătoare pentru personajele politice ale oraşului. Deh,
cenzura oficială şi importanţa scriitorului pentru comunitate nu mai sînt nici
ele ce-au fost… Dintre textele de acum 20 de ani, cel mai interesant mi se pare
„Teorema urechii“, în care două personaje de condiţie modestă, paznicul Ştaman
Ion şi „tov. Mitie Sandu“ stau de vorbă într-o noapte, dezvăluindu-şi unul
altuia, cu o discreţie plină de emoţie drama personală. Ca şi în cazul celor mai
bune proze nedelciene, şi aici deranjează, la lectură, mărcile textuale,
formalizarea: textul e conceput sub forma unei demonstraţii (a „teoremei
urechii“, evident), care include, ca „aplicaţie“, dramele celor doi, sub forma
procesului verbal redactat de Ion Ştaman la ieşirea din tura de noapte.
Poziţia lui Petru Cimpoeşu, exprimată în
cuvîntul introductiv, prezintă o anumită ambiguitate, legată tocmai de „drumul
deschis de «optzecişti» în proză“ şi care e „deocamdată abandonat“, dar ar
merita recuperat de generaţiile viitoare. La ce se referă? Pe de o parte, se
declara nemulţumit de prozele vechi pe care le publică acum, şi bănuiesc că e
vorba chiar de corsetul textualist, greoi şi demodat astăzi. Sau poate vede o
resuscitare a textualismului? Să fie în cauză metodele indicate ceva mai sus,
„citatul, autopastişa, intertextualitatea“? N-aş spune că ele au dispărut din
proza contemporană, ba dimpotrivă. Cît priveşte citatul, consider că, în forma
în care era practicat de optzecişti, inserat ca atare, spărgînd discursul,
producînd multiplicitate de voci, el nu mai este ofertant ca strategie narativă,
deşi era cît se poate de tentant la nivel teoretic. Să fie la mijloc nostalgia
pentru o ascendenţă pe care o refuză? Orice ar fi, proza optzecistă, departe de
a fi abandonată, continuă să lase urme insidioase.
Microrealism, după
2000