Jocul si etica ironiei în nuvela lui Petru Cimpoesu

                                                                                                                                              Elvira SOROHAN

 

                            
          Despre unii autori de literatură s-a spus că, de ar fi scris numai o singură operă de valoare, reprezentativă pentru spiritul timpului, merită să rămînă în istoria acestei arte. Am gîndit la fel citind o nuvelă exceptională, o „fictiune ilicită”, publicată de Petru Cimpoesu în recentul volum de proze scurte, Nouă proze vechi. Fictiuni ilicite. Nuvela se numeste, oarecum derutant, Fenomenologia invizibilului. E o fictiune si o denudare a ei în acelasi timp, ca si tot ce e mimesis-ul literar. Denudarea generalizată,nejustificată estetic, functionează aici după legile autoironiei, un gest voluntar de prudentă autoanalitică. Lucru demonstrabil, nimeni nu e mai sigur de valoarea lui decît autoironicul. Dintre cele sase proze „ilicite”, introduse în volum, toate cu subiecte insolite, ori amintiri din provincia natală, nuvela amintită se distinge ca text complex, programat să fie pe placul postmodernilor (citate si autopastisă). Dar nu în asta consistă valoarea nuvelei. Si nici în speculatiile teoretice despre ceea ce este fenomenologia, după Husserl, nici în inserarea informatiilor despre cînd si cum a aflat autorul legenda personajului principal. Interesant e jocul ironic, oarecum punitiv, al dramei activistului de partid devenit călugăr. La adăpostul ironiei se dezvoltă o etică subînteleasă. Integrat în obstea mănăstirii sub nume fals, cu intentia de a putea combate din interior misticismul, el a fost convertit într-adevăr. Vorba românului, stiută, probabil, de Petru Cimpoesu, valabilă aici prin extrapolare: „N-o face pe prostul că ai putea rămîne asa”. Se stie că ironia uzează de un semn si uneori un efect contrar intentiei. Aici, intentia personajului se întoarce împotriva lui, îi grăbeste împlinirea destinului. Fenomenologia invizibilului este o exceptională nuvelă ce-si expune personajul curiozitătii unui cititor atras de structura psihologică a fiintei, victimă a propriei naturi, într-un context sociologic dat.
             În loc de prefată la volum, Petru Cimpoesu ne adresează „Cîteva cuvinte”, mai întîi spre a explica întîrzierea publicării primelor nouă proze, refuzate de editura Cartea românească, în 1987, unele dizolvate, mai tîrziu, în romanul Simion liftnicul. Mai apoi, se fandoseste putin cînd spune că cele cinci „fictiuni ilicite” nu sunt atît rodul plăcerii sale de a scrie, cît un „răspuns la solicitările imperative ale unor prieteni”. Se pot scrie, deci, proze foarte bune la presiunea prietenilor. Încît, ilicite sunt aceste proze nu atît în raport cu realitatea, cît fată de programul personal si cu „imboldul creator” venit din interior, considerat de el legea creatiei literare profund asumate. Este tratată cu spor de ironie satisfacerea comenzii în proza „Băi, fiti postmoderni, altfel nu ne primeste în NATO !”. Deschisă cu o relatare jurnalistică banală, această proză e un pamflet spumos, spiritual, un amestec de real si fictiv, solicitînd unirea breslei scriitoricesti în vederea „construirii unei societăti postmoderne multicultural dezvoltate.” La încheierea lecturii esti vindecat să te mai declari scriitor postmodern si total descurajat să mai folosesti termenul.
            Toate aceste cinci proze”ilicite” sunt si demonstratii de ordin stilistic. Epuizează cu virtuozitate stilul indirect, direct, indirect liber si, în plus, include abateri de tip eseistic ori demistificator, altele de spontană, naturală mărturie autobiografică avînd aer de jurnal. Astfel de libertăti îsi ia în Fictiune ilicită – fără sex, o poveste despre o căsătorie formală. Sunt citate direct nume de prieteni scriitori din existenta autorului sub comunism. Ironic, numele unora nu le dă, ca să nu le strice imaginea. Paginile de jurnal sunt încărcate de paranteze eseistice si speculatii filosofice în marginea cărtilor citite. Parantezele de acest gen sunt atît de numeroase, încît m-am întrebat, ce ar fi devenit Petru Cimpoesu dacă ar fi făcut studii superioare de filosofie ori psihologie? Ar mai fi scris literatură, sau ar fi fost un strălucit autor de studii filosofice, estetice, psihologice, concepute pe modelul maieuticii socratice? Să zicem că e o vocatie ratată cu bună stiintă. Desi ispitit de speculatii de tot felul, literatul ne încredintează că si discursul filosofic este numai în aparentă riguros si, în plus, „denotă o anumită defectiune a aparatului narativ”, fiind o „fictiune necinstită”, în timp ce literatura este măcar o „fictiune cinstită”. Iată de ce, ceea ce au pierdut aceste stiinte, abandonate motivat, a cîstigat literatura ca artă de a întretăia studiat povestile spre a le întîlni în semnificatia lor ultimă. În fapt, avem de a face, în acest text, mai curînd cu un bruion de literatură, finalmente subestimat a fi post modernă, pentru că „nu prea are profunzime”. N-o să-l contrazicem pe autor.
             Nu cred că sunt subiectivă dacă am distins, ca valoare, dintre toate prozele volumului, numai una, Fenomenologia invizibilului. Pentru o poveste pe subiectul ironiei imanente, activă în destinul unui activist de partid călugărit, titlul de factură filosofică riscă să fie interpretat ca prezumtios ironic. Cum poate si este. A nu se neglija explicatiile incluse în text, în manieră „optzecistă”, din consideratie pentru generatie, cum se spune, poate sarjant, la finele prefetei. Este un text cu foarte multe cute, ca să putem, în cîteva pagini, să le luminăm pe toate. Cu materialul, cu ideile si ironia întîlnită la toate răscrucile textului, se putea scrie un roman. Concepută ca proză scurtă, naratiunea, întretăiată de paranteze eseistice, e o nuvelă de cincizeci de pagini, în care umorul e amestecat cu dramaticul. Cultura universală a nuvelei, în care se aude mai mult vocea autorului decît a personajelor, nu s-a pierdut.
            Nuvela se deschide, clasic, cu numirea si prezentarea pe scurt a personajului, tînărul Doru Ifrim, secretar cu propaganda într-un oras muncitoresc. Viata lui va fi istorisită de autor, ca auzită de un altul, si acela de la un altul... Drama personajului se produce după „logica ironică a vietii”, adică exact invers, altfel decît ne-am fi asteptat. Preceptul, prezent si în organizarea romanului Christina domestica si Vînătorii de suflete, este o convingere a scriitorului, verificată în existenta personajelor sale. Unitate cu romanul amintit mai fac si tehnicile narative. Una dintre ele, devenită manierism prin redundantă, este prezentă si în nuvelă. E vorba de discreditarea fictiunii în timp ce este practicată, demontîndu-i ostentativ mecanismele ce tin de asa numitul mimesis. Orasul din care pleacă personajul, satele învecinate si mănăstirea pe care activistul voia s-o desfiinteze cu fraze leniniste, acolo fiind aciuati „dusmanii de clasă”, sunt identificate pe hartă. Doar numele mănăstirii e usor schimbat, din Strigoi în Stirihoi. Existenta lor reală, neinventată, e încă unul dintre gesturile ostentative ale autorului. Ca prezentarea cîmpului de actiune a activistului deghizat în novice să fie completă, ni se spune ceva despre mănăstirea devastată de incendiu, unde se adunau sătenii din jur si despre staretul ei, un clarvăzător. Este perfect imitat, ironic, chiar pînă la citat, limbajul de lemn al activistului. De pildă, raportul scris de militianul satului despre incendiu, crede activistul, nu era clar din pricină că „stătea prost cu pregătirea politico-ideologică” si, în plus, „manifesta o înclinatie abia disimulată spre misticism”. În afară că avea greseli de ortografie, nu găsea în acest raport „nici un citat din opera marelui Lenin”. Un motiv în plus pentru ca secretarul cu propaganda să-si ia un concediu, cu aprobarea secretă a unui superior, spre a urca personal muntele la mănăstirea incriminată pentru prozelitism. El trebuia „să actioneze imediat, pentru a-si demonstra atasamentul fată de cauza Partidului”. Limbajului epocii i se adaugă alte fenomene caracteristice: functia scrisorii anonime de denunt, spionajul securistic, urmăritorul urmărit, preotul turnător, detentia la canal etc. Satira e irigată de umorul specific acestui scriitor.
            Prima digresiune eseistică, un fel de buclaj textual, vrea să fie o încercare a autorului de a ne arăta, cu umor, cum s-a lămurit asupra a ceea ce este, pentru estetica literară, fenomenologia husserliană. Umorul îl scuteste de autoironie, dar nu anulează jocul ironic de afisată sinceritate, atunci cînd vorbeste de initiere în filosofie si, imediat, despre fictiune. Cartea lui Husserl „n-am citit-o, dar vă pot spune despre ce este vorba. În general, lucrările filosofice au pentru noi, oamenii de rînd, această caracteristică ciudată: dacă le citesti nu întelegi nimic. Ca să întelegi totusi ceva, trebuie să citesti ce spun altii despre ele. Ideea de bază este că toate fenomenele sunt fenomene psihice... toate fenomenele psihice sunt reprezentări sau se bazează pe reprezentări... Ce ati aflat pînă acum despre Doru Ifrim este o reprezentare de două ori improprie, deoarece nu numai că nu l-ati cunoscut personal... dar nici măcar eu nu l-am cunoscut personal... Am aflat cîte ceva... citind un dosar din arhivele securitătii” si de la un călugăr devenit cioban. Alte amănunte sunt inventate. Insistă Cimpoesu pe ideea reprezentării, cu aluzii la viata politică a ultimilor ani, la vocabularul presedintelui actual, auzit si văzut la televizor. Ajunge la o definitie proprie a „fictiunii ilicite” ca reprezentare „de patru ori improprie”, dar reprezentare, totusi. Foarte important, scriitorul apasă pe ideea intentionalitătii, concept de bază al fenomenologiei. Astfel pare să-si facă singur legea textului, desi, pînă la urmă, constati că partea atractivă a povestirii, actiunea personajului focal, e o constructie fictivă bazată, poate, pe o legendă, prelucrată în stil clasic. Să mai spun că, excursul teoretic asupra discursului literar nu-i primejduieste acestuia valoarea. Scriitorul n-a făcut decît să ne deschidă cu sinceritate usa laboratorului, sporindu-ne încrederea în el. În final constatăm că acest contract de sinceritate are o valoare etică într-un timp descurajant pe motivul că vechii securisti sunt în vîrful piramidei sociale. La modul pur utopic, curat fictional, autorul îi pedepseste, printr-un reprezentant al lor, cu trăsnetul divin, singurul în justitia căruia mai putem spera. Este un caz tipic pentru o întreagă categorie. El putea să poarte sute, mii de nume, nu numai Adrian Iacob. Trupul lui, sfîrtecat de lovitura devastatoare a „fenomenului electric”, pentru că jurase strîmb, oferă un spectacol grotesc. Ultimele propozitii ale „epilogului” sună ca un blestem: „asa ar trebui să li se întîmple tuturor securistilor care jură strîmb”. În perioada post decembristă – istoriseste scriitorul – propus pentru o functie în procesul integrării europene, acest Adrian Iacob, parlamentar, e chemat în fata unei comisii, spre a fi validat. Este recunoscut si întrebat dacă e vinovat de arestarea si moartea lui Doru Ifrim. Se preface a nu-si aminti si neagă sub jurămînt. Asta ne aminteste de nuvela lui Anatol France, Procuratorul de Iudeea. Reîntîlnit de un vechi prieten, Pilat din Pont, care trăia retras în Sicilia, e întrebat dacă îsi aminteste de Iisus. Bineînteles, a negat. Pe el Cerul nu l-a trăsnit, însă, paradoxal, a rămas în istorie datorită lui Iisus.
            Într-un prim moment al devenirii sale, personajul Doru Ifrim e stăpînit de intentia discreditării călugăriei, cunoscînd-o din interior, fără să stie că un pericol invizibil, ce tine de structura lui, stă în umbra proiectului constient si viclean construit. Deocamdată, aceasta e „ratiunea” care îi orientează actiunea, înainte ca ironia imanentă, punitivă, să-i întoarcă destinul cu o sută optzeci de grade. Intentia rea îl împinge la un dans pe sîrmă. În faptul că activistul se călugăreste e o răsturnare ironică de situatie. Este evidentă incongruenta între intentia primă si finalul imprevizibil pentru personajul însusi. De aici mai departe aventura se compune pe claviatura unei psihologii cu resurse surpriză. Îsi asumă si îsi trăieste cu atîta pasiune rolul de novice la mănăstire, încît ajunge un credincios fanatic, un bun recitator de psalmi. Textele marxiste care îi umpleau vocabularul comunicării sunt înlocuite cu citate din dogma crestină, rostite mecanic, în loc de orice alt răspuns, la ancheta făcută de securisti, după care a urmat închisoarea si moartea lui Doru Ifrim. Se implică în actiune si ironia de situatie. Ea consistă în faptul că singurul martor care îi îngăduise si concediul si scopul lui, martor invocat de Doru Ifrim în fata anchetatorilor, murise de curînd într-un accident de masină. Si în hazard există o intentionalitate. O întîmplare iratională, observată si considerată rational ca necesară, e pusă acolo de mîna destinului. Tot hazardul face ca el să fie recunoscut de vecina de bloc, madam Nazarevici, venită la mănăstire să se roage. „Jocul întîmplării” îl preocupă pe autor.
            Vorbim de ironie imanentă, în principal, pentru că ceea ce este esential vine din fiinta însăsi si numai după aceea dinspre mediul erei suspiciunilor securistice. Natura, sufletul lui Doru Ifrim erau ale unei fiinte cu predispozitii mistice cheltuite temporar pe fraze din doctrina artificioasă comercializată de partidul comunist si, definitiv, pe pe citate religioase. Numai că, mistica crestină si disciplina ei, asimilată ireversibil în tăcerea mănăstirii, a învins falsul lozincilor ateiste. Credo quia absurdum s-a dovedit mai puternic decît „religia este opiu pentru popor”. Totul s-ar rezuma în fraza:
„ Cred cu toate că e absurd; cred tocmai pentru că e absurd; căci în dusmănia mintii fată de credintă, eu văd tocmai putinta unei vieti mai înalte”, scrisă de Nae Ionescu într-un articol polemic.
            În evolutia dramatică a acestui suflet simplu, Cimpoesu ne-a oferit o exemplară nuvelă psihologică. Ce-i drept, un dramatism perceput ca atare dinafară si nu trăit sau constientizat de personaj. El alunecă lent de la o stare la alta, încît, în final, poti spune:
Sancta simplicitas. Cineva îsi bate joc de el, atunci cînd îi meneste să fie sacrificat pe
„ altarul” propriei intentii. Cei vechi spuneau: „Pe cel ce i se supune, soarta îl conduce; pe cel ce i se împotriveste, îl tîrăste”. El nu i s-a împotrivit. De aceea, autorul nu-si condamnă personajul cu o structură demnă de compasiune. Ni-l livrează nouă spre judecată, după ce călugărul martor, fratele Pavăl, îl socotea martir. Dacă este crestinismul religia celor slabi, atunci Doru Ifrim este un astfel de personaj. Interesant e că, în contextul dat, al tuturor presiunilor dinafară, ideologia comunistă nu l-a pătruns în aceeasi măsură în care l-a cucerit misterul religiei. Ceea ce primise de la scoala de partid e anulat de taina ritualului si predicile staretului Emilian. Să nu subestimăm esenta discursului auctorial, tinta lui, care se relevă în „Epilog”, un fel de comentariu al povestii, care, cel putin în parte, ar putea lipsi, dacă n-ar fi poanta cu trăsnetul ce l-a lovit pe anchetatorul lui Doru Ifrim, naivul, victima răstignită pentru că a trădat idealurile comuniste. În aceste ultime pagini, autorul se întreabă cine i-a jucat personajului această sinistră farsă, cum s-a produs această „transformare totală si definitivă”, apărată fanatic? Aici e „invizibilul”, actiunea destinului imanent fiintei părăsite de Cel ce l-a croit astfel. Doru Ifrim nu suportă propriu – zis o transfigurare, ci mai curînd o eliberare a unor latente sufocate de ceea ce îi inculcase scoala de partid. Lipsit de personalitate, lui îi lipseste acel cum grano salis ce nu l-ar fi lăsat să devină un docil executant al comenzilor de partid. O dispozitie ascunsă îl cheamă spre mănăstire. Suportă usor si rapid contagiunea climatului de acolo, se comportă natural, ca si cum aceasta era adevărata lui identitate. Sunt complet sterse din memorie „sarcinile” secretarului cu propaganda. Prima lui ipostază moare ucisă de a doua, ivită din structura lui intimă, iar a doua moare strivită de umbra celei dintîi, întruchipată în anchetatorii tortionari. De ar fi fost lăsat liber, în mănăstire, ar fi murit acolo, nu în închisoare, pedepsit că a trădat. Nota etică a ironiei destinului stă în esecul total. Moralistii spun că există o afinitate secretă între sfera eticului si aceea a destinului. Eticul e amestecat în pierderea pariului, în stingerea treptată a personajului lipsit de discernămînt, nevinovat de tot ceea ce i se întîmplă. El este instrumentul propriei lui tragedii. Exact ca în fabula lui Esop în care pasărea de pradă moare de săgeata făcută de vînător chiar din pana păsării.
            Din altă perspectivă privind lucrurile, moartea lui Doru Ifrim, ca sacrificiu, ca refuz de a abdica de la identitatea regăsită, poate fi considerată un triumf al moralei? Multe întrebări se pot pune, cum a făcut-o si autorul în „Epilog”, după o pauză temporală, si încă multe alte presupuneri de ordin psihologic se pot avansa, fără să putem epuiza lămurirea nuantelor bănuite. Nici despre toate personajele implicate în lantul „turnătoriilor” nu avem suficient spatiu să vorbim. Substanta textului e infinit mai bogată decît am reusit s-o spunem aici. În mare judecînd, personajul cade victimă în conflictul ireconciliabil între ideologia comunistă atee si credinta religioasă. E un semn că ingeniozitatea si adîncimea gîndirii analitice a scriitorului au functionat la cote maxime. El nu se mai ascunde în insinuări si alegorii. În povestea activistului călugărit, ca si în „Epilog”, autorul sanctionează direct reminiscentele totalitarismului infiltrate în asa zisa noastră democratie post decembristă. O face cu umor si cu o implicită îngîndurare pentru victimele posibile ale acestui fenomen. Cum se vede,
într-o singură nuvelă, Petru Cimpoesu a izbutit să reflecte spiritul timpului trăit ante si post decembrist. Si, o ultimă întrebare: ce s-ar fi întîmplat dacă, în societatea românească actuală, toti responsabilii cu propaganda sau toti securistii si turnătorii s-ar fi călugărit? Nu rîdeti, prieteni!