Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Vasile DAN

Un „roman cu îngeri şi moldoveni“

Printre cărţile de proză de după 1989 care aduc ceva nou faţă de cele de dinainte, scrise cum se ştie sub cenzură şi autocenzură, ultima fiind mult mai tare decît prima, într-atît încît spre finalul dicaturii o şi făcuse pe prima inutilă — substanţă epică, personaje, construcţie românească, mijloace literare neconvenţionale, chiar o viziune nouă epică — îmi amintesc de una singură, deşi or fi mai multe: Simion liftnicul, roman cu îngeri şi moldoveni (Ed. „Compania”, 2001). Romanul „cu îngeri şi moldoveni” al lui Petru Cimpoeşu este unul foarte ciudat, dezamăgeşte orice orizont de aşteptare al gustului format pentru romane tradiţionale sau pentru cele cu care ne-au obişnuit prozatorii români canonizaţi ai ultimelor patru-cinci decenii. Simion liftnicul  este un fel de reportaj metafizic, incredibil ca formulă — acuţit ironic şi cu un umor irezistibil, superior intelectual — aşadar, un arsenal alcătuit din elemente disparate, contradictorii, greu compatibile, devenit însă sub viziunea originală a autorului impecabil. Spun reportaj metafizic în sesnsul că autorul explorează viaţa densă, concentrată într-un bloc de locuinţe dintr-un oraş din Moldova, Bacăul (referinţe sînt directe, reale, precise, precum în orice gen jurnalistic), un bloc de locuinţe în sensul că vieţile sunt masificate, presate claie peste grămadă, intersectîndu-se inevitabil în orice clipă, nu o dată indecent şi impudic, o viaţă fără orizont şi perspectivă precum într-un ghetou, precum într-un internat pentru adulţi cu familii cu tot. E un fel de a privi viaţa de aici cu un ochi — îngăduitor-critic, chiar tandru, chiar dacă nespus de ironic, precum o joacă serioasă de copii solitari — de dincolo, de pe celălalt mal, cel al Vieţii de Apoi. Ceea ce se vede în România acestor ani de tranziţie este o mare vînzoleală de larve abia ieşite din oul originar al Revoluţiei, al Evenimentelor din 1989 cum o numeşte peste tot Petru Cimpoeşu. Sînt zilele, după autor, nu ale Facerii lumii, ci cele ale Re-facerii ei după păcat, iar spaţiul, un imens, colosal, cacofonic Purgator. În el lumea este regurgitată din gura lui Dumnezeu care o ferojează din materia preexistentă, al cutumei neaoşe şi al toxinelor ei transmise în noul context politic, social, moral şi religios este sublim şi ridicol în egală măsură, inocent şi vinovat aşijderea.

Petru Cimpoeşu imaginează cu îndrăzneală situaţii la limită. De exemplu, în 2000, cea mai şocantă: la alegerile prezidenţiale din România, văzînd că nu şi nu, poporul român nu se poate smulge de unul singur, prin proprie voinţă, din promiscuitate şi indecizie, hotăreşte să coboare El însuşi, Iisus Cristos în mijlocul lui, aşa cum o mai făcuse nu demult, pentru trei zile, în decembrie 1989. O blasfemie pentru unii, nu şi în viziunea artistică a lui Petru Cimpoeşu. Mîntuitorul candidează, sacrificîndu-se încă o dată pentru noi, la preşedinţia României, şi încă în ipostaza umilitoare de contracandidat al domnului Ion Iliescu. Programul lui este simplisim: Decalogul. Ce vor alege românii? În fond ei sînt creştini dintotdeauna încă de la etnogeneză. După un moment de entuziasm fără margini, tot mai mulţi români dau însă încet, încet înapoi. La început cu vocea joasă, cu vorba într-o parte, apoi tot mai clară, în faţă. Cum adică să nu mai furi? Din ce vom trăi atunci? Cum adică să nu mai minţi? Cine ne va mai crede atunci? Cum adică să ne iubim aproapele, chiar tot vrăjmaşul? Adică şi pe unguri? Adică şi pe jidani? Apoi cu şi mai mare îndrăzneală: în fond Iisus Cristos este ortodox de-al nostru sau greco-catolic?

Şi, ca o ultimă grea îndoială: cum, un evreu la preşedinţia României? Să fie ales mai întîi în SUA, acolo se poate orice.

Nu ştiu dacă Simion liftnicul a avut sau nu succesul enorm anticipat de editor, de Petru Romoşan, la lansarea cărţii. Dar care roman sau carte de poeme în limba română a zguduit în aceşti ani box-office-ul? Nu ştiu nici dacă există vreun manual alternativ de literatură română pentru licee care să-l fi inclus spre a fi predat în şcoală. Nu ştiu nici măcar dacă marii noştri critici literari în viaţă l-au recenzat (eu n-am prea văzut foarte multe cronici, deşi cîteva totuşi au fost, să recunoaştem. chiar un editorial pe prima pagină într-un mare cotidian în care cartea lui Petru Cimpoeşu era considerată evenimentul literar de ruptură al primului deceniu post-decembrist). Poate mai mult, m-am lăsat şi eu furat de spectacolul ei spumos, încîntător la toate nivelele: al scriiturii vii, agile, spirituale cum puţine altele, al perspectivei ucigător-ironice, prin care sînt căutate şi surprinse personajele, relaţiile dintre ele, fondul lor uman demonizat, umil, inocent, cumva dostoievskian, cel al înglodării în patimi şi păcate mărunte, dar deopotrivă şi cel al dorinţelor grandioase dar inocente de înălţare, de izbăvire prin politică, prin afaceri (adică prin bani, cît mai mulţi bani), prin credinţă.

E vorba în fond de o lume mică: cu puseurile ei atavice, cu zvîrcolirile ei caraghioase şi nevinovate într-o vreme în care toţi par căzuţi direct din lună, o lume a libertăţii şi a democraţiei incipiente, a mimării regulilor şi normelor ei civilizatorii ca iniţiere neîndemînatică în practicarea ei efectivă. E vorba de lumea noastră românească în acest început de veac şi mileniu. Cumva o lume de după Apocalipsă.

Copyright © 2004 Revista FAMILIA

Webmaster: Mircea Pricăjan