„Eu cred că rolul Agentiei Nationale pentru Postmodernism este tocmai acela de a gestiona niste secrete.
– Ce secrete? întrebă Victor.
– Păi de unde să le stiu, dacă-s secrete? De exemplu, secretul care conditionează cronici favorabile în anumite reviste”.
(Petru Cimpoesu, Băi, fiti postmoderni, altfel nu ne primeste în NATO!)

Una dintre găselnitele cele mai importante ale teoriilor textuale de vîrstă relativ recentă o constituie predeterminarea intrinsec discursivă a sensului în operele literare. Cu alte cuvinte, fiecare text îsi contine si chiar îsi afisează modul cum trebuie interpretat. Actualizarea sensului nu mai depinde doar de intentia autorului (proiectul onto-gnoseologic care animă si justifică punerea-în-formă a materiei verbale) si nici doar de bunul-plac al receptorului care, deconstructiv-narcisiac, descoperă în text funia care îl leagă de propriile limitări si prejudecăti ideologice. Textul, dotat cu vointă proprie, are drept de veto în privinta construirii semnificatiei globale; el îsi negociază sensul, acceptînd unele perspective exegetice si refuzînd altele.
O dată acceptată această ipoteză de lucru, se iveste automat o dublă interogatie, despre elementele care administrează procesul de elaborare a întelesului si despre modul cum actionează ele. Pe lîngă răspunsul lui Iser, care explicitează, la cel mai înalt nivel de generalizare posibil, rolul catalitic-creator al „golurilor” si al „potentialelor negative” în procesul „prin care textul se traduce în constiinta cititorului”, se poate propune si o viziune mai apropiată de concretul structurii textuale. Un text îsi orientează cititorul nu doar la nivelul abstract al categoriilor cvasifilosofice (indeterminare si potential negativ), ci si în orizontul tematic, prin elementele care oglindesc însăsi functionarea literaturii, cu ajutorul diverselor tehnici si procedee de mise en abyme.
Dintr-o perspectivă de poetică a lecturii, aceasta este una dintre liniile de fortă ale culegerii de proză scurtă semnată de Petru Cimpoesu, Nouă proze vechi. Fictiuni ilicite, apărută la Editura Polirom. Deoarece autorul si-a croit deja un nume – mască socială si carte de vizită în acelasi timp, nu vom irosi spatiul editorial si timpul cititorului cu ipoteze canonizante sau consideratii pur bibliografice, ci vom purcede la analiza opului, îmbrătisînd strategic perspectiva eseistică, perspectivă fată de care autorul mai sus citat îsi manifestă îndreptătite rezerve: „eseist este cineva care încearcă să explice altora ceva ce nu prea întelege nici el; eseul fiind, desigur, rezultatul acestui efort” (p. 176). Este întru totul adevărat că încercarea noastră se integrează în sfera tatonării, a aproximării unui ceva pe care nu-l întelegem prea bine. Folosind un termen pe cît de riscant pe atît de evanescent, ne vom roti analitic, ca o zburătoare nocturnă pe lîngă un neon, în jurul valorii cărtii lui Cimpoesu.
Punctul nostru de vedere este că una dintre mizele cele mai importante ale cărtii este perpetua oglindire a textului în sine însusi, oglindire în spatele căreia descoperim un ethos auctorial si o etică a relatiei estetice.
La început se află, asadar, literatura; încă din titlul (evident rematic), ea este convocată prin două lexeme (proze si fictiuni) într-o dublă ipostază, cantitativ-diacronică pe de o parte (nouă proze vechi) si sincronic-calitativă (fictiuni ilicite) pe de altă parte. Această ultimă structură nominală este justificată metatextual atît în pragul celor Cîteva cuvinte care înlocuiesc prefata (fictiunile ilicite fiind explicitate aici din perspectiva contextului genetic al textelor, rezultat al unui compromis între obligatiile prietenesti si modul de lucru al autorului), cît si în cadrul lumii fictionale, accentul căzînd, în acest caz, pe deturnarea raportului firesc dintre realitate si literatură: „Acesta este o fictiune ilicită, deoarece întîmplările despre care voi relata au avut loc în realitate. Dar eu le relatez ca si cum ar fi avut loc în imaginatia mea; ca pe o poveste. Ceea ce înseamnă că le falsific” (p. 213). Această ironică răsturnare a pactului de verosimilitate ne apropie de modul particular în care este văzută literatura în (macro)textul lui Cimpoesu.
Ca să folosim un termen al autorului, situatia e complicată. Literatura nu mai încearcă să eludeze artificialul prin diverse tehnici ale iluzionării mimetice (trompe l’oeil realist), ci îsi asumă caracterul de artefact. Procedeul nu e nici nou, nici prea spectaculos, după jucăusele salturi intra-extradiegetice cu care ne-au obisnuit Cervantes, Diderot sau Sterne, ca să nu amintim decît clasicii naratiunii ironic-autoreflexive. Totusi, ceea ce-l deosebeste pe autorul nostru este jumătatea de pas pe care o face dinspre realitate spre artă. (Lipsindu-ne experienta cazonă, nu îndrăznim să descriem acest procedeu ca un pas de stînga-mprejur, desi ar fi unele elemente care ar îndreptăti comparatia). El nu afirmă răspicat i-realitatea întîmplărilor, (ele s-au întîmplat în realitate, ne asigură de la început naratorul); ci doar denuntă alunecarea lor spre literatură în procesul relatării, obtinerea prin dictiune a unei literarităti conditionale, cum ar spune Genette. Între literatură si realitate relatia nu mai poate fi nicidecum una de tip disjunctiv (ori/ori), ci mai degrabă de tip copulativ (si/si). Această sintaxă a viziunii are o structură biunivocă: literatura este si reală, „fiindcă ciudătenia (si marea păcăleală) este că orice combinatie de cuvinte sau de semne, oricît de arbitrară ar fi, produce o reprezentare” (p. 242), iar, la capătul celălalt, realitatea, are o indiscutabilă încărcătură literară: „Oamenii nu cred în povesti, totusi îsi pot imagina cu usurintă că ele sînt adevărate. Mai precis, îsi imaginează personajele din poveste ca si cum ar avea o existentă reală si peripetiile lor ca si cum s-ar petrece aievea. În momentul cînd relatezi o întîmplare adevărată, lucrurile se petrec la fel. Ceea ce face ca personajele si întîmplările reale să dobîndească unele caractere de fictiune. Vedeti deci cît de complicată e situatia” (p. 213).
Principiul vaselor comunicante, responsabil cu raportul realitate-fictiune din textele lui Petru Cimpoesu, este circumscris atît narativ, dinspre literatură spre existentă – povestirea cu care debutează volumul (A venit un scriitor din Bucuresti) este construită pe credinta admirabil-naivă în forta reparator-mîntuitoare a fictiunii – , cît si metanarativ, dinspre viată spre text: „Această imagine simbolică a mătusii mele alături de obiectul al cărui nume îl visase cu mult înainte ca el să fi existat, ar putea constitui sfîrsitul cel mai convenabil al povestirii mele, dar viata, care adaugă mereu cîte ceva oricărei povesti, a vrut altfel” (p. 120, s.n., I.M.). Nu lipseste, bineînteles, nici argumentul autoritătii, prin recursul la teoriile psihologiei narative: „Această nouă ramură a psihologiei nu se mai interesează de adevăr, ci de convingeri, concepînd lumea ca text în permanentă schimbare, construit si interpretat activ în scopul de a fi înteles” (p. 218).
Această confuzie voluntară între niveluri ontologice diferite nu este doar coordonata de bază a ideologiei auctoriale, ci si unul dintre principalele procedee de constructie a textelor. Ilustrativ în acest sens este povestirea Femeia trecu strada, replică-asumare a paradoxului narativitătii denuntat de Valéry prin a sa marchiză care iesi la ora cinci si exploatat ludic de membrii OuLiPo-ului. Incipitul acestei proze continuă titlul si deschide un spatiu diegetic echivoc: „Si după aceea? Ce urmează? Încotro o ia? Nici nu stiu deocamdată de unde vine. Văzu… Dar trebuie neapărat să vadă ceva?” (p. 67). Cliseele înlăntuirii narative, logica povestirii atît de dragă structuralistilor, devin una dintre temele povestirii, axa referentialitătii realiste fiind  subminată la tot pasul de interventiile metadiscursive.
Ca în multe dintre textele acestui volum, autobiografia si autofictiunea se topesc într-un program literar particular; pentru a ajunge la acest program am adus în discutie perspectiva autorului despre fictiune si procedeele care o sustin. În fond ideile discutate pînă aici nu sînt originale, iar Petru Cimpoesu o recunoaste primul; dacă ne-am referit la ele este pentru că ni se pare că ele indică un anumit mod de a concepe literatura si relatia cu cititorii. Tema literaturii, statistic poate cea mai importantă în cartea lui Cimpoesu, alături de tema mortii (sub diferite măsti – nebunie, sinucidere, moarte clinică, tribulatii cu pompe funebre) si de aceea a nevestei-tartor, construieste, în spatiul textului, un anumit tip de legătură cu cititorul.
Diversele forme de mise en abyme, „comentariile cu pretentii filosofice” (p. 275), amestecul de psiholingvistică elementară si de buclucasă filozofie a limbajului (vezi remarcabilul text Primii oameni nu stiau să înjure) nu construiesc o imagine a autorului ideal tobă de teorie care îsi etalează orgolios competentele ideologice, transformînd textul într-un pretext de exersare a abilitătilor de tehnică literară în fata cititorului-spectator. Dimpotrivă, cititorul devine un partener de joc (să nu uităm, ironia, care apare în textul lui Cimpoesu sub multiple forme, are nevoie de un complice pentru a-si atinge tinta); tematizarea confuziei dintre fictiune si realitate are ca scop instituire unui cîmp ludic în care cititorul si autorul se întîlnesc pentru a se bucura de literatură; generozitătii autorului, bucuriei cu care acesta elaborează textele îi răspund, la nivelul receptorului, disponibilitatea si plăcerea lecturii.
Nimic din încrîncenarea demonstrativ-partinică sau din frivolitatea afisată nonsalant; literatura lui Cimpoesu este o formă de a fi cu ceilalti: „Scriu pentru a comunica prietenilor mei sau celor care mi-ar putea deveni prieteni, pentru a le arăta în ce fel gîndesc, ce atitudine iau, pentru a mă exprima…” (p. 79). Spre finalul penultimei povestiri, Fenomenologia invizibilului, apare o comparatie dintre povestirea pe cale să se termine si „o echipă de fotbal care are atac, are si apărare, însă îi lipseste jocul de constructie de la mijlocul terenului”. Preluînd acest impuls retoric am putea integra întreg volumul lui Petru Cimpoesu în sfera de iradiere semantică a altui concept la modă acum cîtiva ani în lumea fotbalului; se vorbea odată, în legătură cu o echipă spaniolă, de „fotbal cu zîmbetul pe buze” – însemnînd bucuria jocului, respectul publicului si rezultatele satisfăcătoare. Această metaforă poate descrie stilul-viziune al Fictiunilor ilicite: o literatură cu zîmbetul pe buze.