România literară nr. 25 din 27 iunie 2001

CRONICA LITERARĂ de de Luminita Marcu

Umor si metafizică

    Foarte greu ar fi fost de găsit în voluminosul roman Povestea marelui Brigand, din 2000, semnele romanului apărut acum, Simion liftnicul. Petru Cimpoesu îsi aplică de astă dată o drastică cenzură si rezultatele se văd. Au dispărut pasajele plicticoase si dezlînate si o dată cu ele tendinta de a scrie lung. în Simion liftnicul, Petru Cimpoesu are timp să scrie scurt, romanul pare lucrat, corectat si reluat, e o mică bijuterie de umor sec, de ironie si parodie bine tinute în frîu, o frescă în linii esentiale a societătii românesti postdecembriste.
    Romanul nu are o singură poveste, ci mai multe, după principiul povestirii în ramă si poate nu întîmplător locul în care personajele se adună să-si spună păsurile de oameni ai tranzitiei se numeste, în limbajul conspirativ al celor doi îndrăgostiti clandestini, Hanul Ancutei. Cartea e subintitulată "roman cu îngeri si moldoveni" si dincolo de comicul celor două substantive alăturate, prepozitia are un rol foarte important. Pentru că este vorba despre o carte cu foarte multe ingrediente, după o retetă gastronomică apreciată de consumatorul actual: cît mai multe elemente ambalate împreună si usor de consumat. Important aici este continutul, ce fac si mai ales ce spun acesti moldoveni si mai putin tehnica narativă care nu e spectaculoasă. Un observator atent si un ascultător fin se plimbă prin diversele apartamente ale unui bloc din Bacăul zilelor noastre si înregistrează sunetele si gesturile cotidiene. Nu o face cu maximă fidelitate, dar nici cu interventii auctoriale. Foloseste însă un fel de amplificatori de sunet si încetinitori de imagine, în asa fel încît cititorul poate vedea un spectacol descompus. Limbajul personajelor se desface si lasă la vedere resorturile comice din spatele gesturilor fundamentale, reziduurile de limbă de lemn dintr-o conversatie amoroasă, toată meschinăria ascunsă în celulele nu tocmai etanse ale unui bloc de locuinte. Genul proxim al acestui tip de roman ar fi interbelicul Carlton al lui Cezar Petrescu, iar diferenta specifică, modelul optzecist al înregistrării si al efectului de realitate. Comicul seamănă cu acela al lui Ioan Grosan, dar fără rezonanta istorică si jocurile textuale din O sută de ani de zile la Portile Orientului.
    Pentru că obiectul predilect al romancierului Petru Cimpoesu rămîne mereu realitatea, desi nu realism în sensul traditional al cuvîntului ne oferă acest roman cu tuse îngrosate si parodie metafizică. Blocul cu opt etaje de pe strada Oilor (fostă Euler) din municipiul Bacău poartă în pîntecele lui o lume atinsă de un milenarism mic, care nu duce nici la tragic si nici măcar la grav, ci la o agitatie rezolvată comic pe spatii limitate, spatiile locative ingrate mostenite de la vechiul regim si devenite acum o problemă existentială din cauza costurilor întretinerii. Restantierul tipic (poate un viitor personaj clasic avînd în vedere reprezentativitatea) este domnul Elefterie Popescu, jucător pasionat de jocuri de noroc, ultimul deponent la Caritas, asteptînd acum izbăvirea de la 6 din 49 si imaginîndu-se într-un Cielo în timp ce merge abătut pe propriile picioare si calculează cîstigul sigur la ultima tragere ale cărei numere le-a visat. Consoarta sa, doamna Gleofina face teste de fidelitate din jurnalul local si crize de gelozie încheiate cu jurăminte pe Biblie, după care ambii se tratează cu Rudotel si cafea tare, alternativ. Totul se petrece în spatiul unei garsoniere în care progeniturile, două fetite, încearcă să-si facă temele. Atmosfera nu e sordidă ca în filmele românesti de gen, ci curat comică, pentru că autorul se fereste cu îndemînare de orice demonstrativism.
    Grupul intelectualist e alcătuit din doamna Pelaghia, o femeie adulteră care se roagă pios pentru sănătatea sotului Costică si are discutii teologice cu un domn al cărui nume îl trecem sub tăcere, specialist în calculatoare, pentru care Dumnezeu e hard-ul, Sfîntul Duh, soft-ul, iar Isus, interfata. Urmează profesoara stagiară Zenovia Sempronian, care le dă elevilor să scrie o compunere despre suflet si-l vizitează asiduu pe elevul genial Temistocle, vecin cu Nicostrat Zăvorîtul, specialist în tehnici Kama-Sutra în care o initiază cu plăcere si pe tînăra dirigintă. Domnul Toma de la 4 ascultă radio BBC si-si luminează vecinii îndobitociti de talk-show-uri, iar profesorul de stiinte naturale Eftime experimentează tehnici atractive de predare în timp ce e hărtuit pentru o paternitate inexistentă de eleva Lenuta Ciobanu care seamănă cu Pamela Anderson. Doamna Alis ascultă Corina Chiriac, dar doamna Evlampia pune Simfonia a V-a la maximum ca să vadă lumea cît e de melomană. Domnul Anghel e ultimul functionar corect, dar din păcate e chinuit de o scabie rebelă. Domnul Ilie ar fi un boem pentru că e în felul lui un artist, a cîntat într-o formatie, a încercat viata la tară, dar toată excentricitatea lui se consumă acum în asamblarea unei vechi motociclete, probabil un vis de rocker, din care piesele cad una cîte una. Nu trebuie uitat un alt personaj memorabil, perechea restantierului, domnul Ion-seful-de-scară. Fost securist, se sopteste, de fapt un simplu electrician în cadrul institutiei.
    Toate aceste personaje cu nume imposibile, centripete prin forta lucrurilor pentru că sînt locatarii aceluiasi bloc de pe strada Oilor, îsi află în persoana cizmarului Simion de la parter un păstor ciudat. Toată nevoia de spiritualitate a unei lumi construite ca în desenele animate, toată degringolada sufletească în care Biserica a fost de mult înlocuită cu Loteria Natională, pare că îsi va găsi un nou centru, în chiar inima blocului, în liftul în care acest schimnic de ocazie s-a claustrat spre disperarea locatarilor de la etajele superioare. Sedinta de bloc se mută de la parter la etajul opt, unde toti îsi aduc o pernă sau un scăunel ca să nu-i tragă curentul si acolo îsi spune fiecare păsul, iar Simion liftnicul le oferă pilde. Pasajele biblice cad ca nuca în perete, nimeni nu le întelege, dar toată întîmplarea cu aspect de miracol e un paliativ necesar. Semnificativă e vizita domnului Gheorghe în zorii unei dimineti a anului 1997 la usa liftului din care răzbate vocea linistitoare a cizmarului-teolog. Domnul Gheorghe are cumplite insomnii de la Evenimente încoace, nu mai poate dormi pentru că nu-si mai poate focaliza ura în reveriile răzbunătoare de fiecare seară.
     "- Dar, ia spune, de ce nu încerci si cu ăstia noi, care i-au luat locul lui Ceausescu? Fă-le si lor ceva, niste lasere, niste explozibil, sau măcar pune-le niste grenade lacrimogene, să-i alungi de-acolo, poate asa o să dormi mai usor.
     - Ăstia?! se miră dezamăgit domnul Gheorghe, cuprins brusc de compasiune si un fel de tristete resemnată, incurabilă. Păi, crezi că n-am încercat? Dar, nu stiu de ce, pe-ăstia nu reusesc să-i urăsc defel. Te apucă lehamitea numai cînd te uiti la ei, si scîrba, ca si cum ar trebui să zdrobesti cu unghia o gînganie..."
    Domnul Gheorghe nu mai e nici moldovean, nici înger, e pur si simplu românul care a încercat de toate în acest ultim deceniu. După ce interesul politic i-a scăzut, a încercat în ordine socială. Organizatia din visele sale solitare s-a ocupat de educarea poporului, corijînd fiecare trecător care arunca o hîrtie pe jos, prin atentionare si pedeapsă corporală. Fără succes. Simion îl luminează: să se îndrepte înspre fotbal. "N-ar merita băietii nostri să ajungă si ei într-o zi campioni mondiali? Ba ar merita, dar le trebuie o armă secretă si un organizator priceput, asa, ca tine, care să-i învete scheme tactice si altele de felul ăsta. Ia ocupă-te un pic de ei." Se pare că Simion liftnicul a avut o bună intuitie. Sportul si mai ales fotbalul par să fie ultimul catalizator al interesului public de la noi.
    Tot acest roman e un spectacol cu marionete în care barocul gesturilor îngrosate si comicul exagerat se altoiesc pe un realism de fond, pe toate micile realităti de bîlci ale acestui deceniu colorat.
    Nu trebuie neglijat însă că autorul surprinde si o dimensiune delicată, lilială a unora dintre aceste realităti. Dincolo de atitudinea preponderent caragialescă, care face forta si farmecul acestui roman, răzbate si un soi de lirism moldovean, dar numai pe alocuri si în cantităti corecte. Dragostea dintre doamna Pelaghia si domnul necunoscut nu e doar un adulter între vecini, ci si o instabilă, precară, dar reusită de fapt formă de evazionism sentimental. Trăirile amorfe ale acestei femei produc mici insule de modernism analitic de bună calitate: "Avea impresia că, în drum spre casă, străbătuse un tunel. Amintirile zilei pe cale de a se încheia îi atineau calea, punîndu-i întrebări, o însoteau ca niste mici duhuri care parcă aveau puterea să-i ia o clipă inima în mîna lor de lumină si să i-o arate: <Iată, aceasta este inima ta vie, cu învelis fraged!> Imagini înfiorate de o tristete senină ca o melodie fără cuvinte, caldă si tristă deopotrivă, din care nu poti reconstitui decît sunete, cu atît mai intense cu cît îi este cu neputintă gîndului s-o audă pe de-a întregul."
    Lîngă astfel de pasaje se asează cu usurintă altele, dintr-o epocă literară cu totul diferită, care amintesc de jocurile cu neologisme ale lui Mircea Nedelciu din prozele scurte: "De atunci, ori de cîte ori se afla în fata unei multimi de oameni, directorul manifesta o mefientă accentuată, pe un fond de disforie si anxietate, cu unele simptome hipermnezice si de dismorfofobie (<impresia de modificare a corpului în întregime sau a unei părti din corp>), complicat cu tendinta spre palilalie (<acelasi cuvînt sau aceeasi frază sînt repetate de mai multe ori în sir>), însotite de vagi indicii ale unui sindrom temporal..."
    Acest nou roman al lui Petru Cimpoesu e cu sigurantă o reusită. E mai putin important în ce măsură va însemna ceva în istoria literaturii contemporane, decît ce poate să însemne el pentru cititorul de azi. Si pentru acesta din urmă cu sigurantă va constitui o lectură plăcută. Tehnicile prozei optzeciste se estompează si se umanizează în acestă carte pînă la a deveni invizibile, ceea ce rămîne la vedere fiind un roman recomandabil oricui. Există bineînteles inegalităti pe parcursul lui, comicul nu e întotdeauna reusit, numele personajelor sînt obositoare. Dar naratorul, care ne spune în final, cu o poantă luată parcă din Diderot, că nu stie încotro se îndreaptă personajele sale, e un narator simpatic si care stie de fapt foarte bine ce face.

Petru Cimpoesu, Simion liftnicul, Roman cu îngeri si moldoveni, Editura Compania, 2001, 290p., f.p.