COLOCVIUL TINERILOR SCRIITORI (III)
Adrian-Gelu Jicu
(n. 28 aprilie 1979)
2007 – Doctor în stiinte umaniste, cu teza H. Sanielevici – studiu monografic, îndrumător stiintific prof. univ. dr. Liviu Leonte, Universitatea „Al.I. Cuza” Iasi.
2001-2003: Masterat de Literatură comparată, Teorie literară si Antropologie culturală, organizat de Facultatea de Litere a „Al.I. Cuza” Iasi.
1997-2001: Facultatea de Litere si Stiinte, Universitatea din Bacău, diplomă de licentă, dublă specializare, română-engleză si certificat de absolvire a Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic.
2004-pînă în prezent: asistent universitar la Catedra de limba si literatura română, Facultatea de Litere, Universitatea din Bacău.
2004-pînă în prezent: redactor la revista de cultură „Ateneu”.
2001-2004: preparator universitar la Catedra de limba si literatura română, Facultatea de Litere, Universitatea din Bacău.
2001: profesor titular de limba si literatura română la Scoala Nr. 29, Bacău.
Colaborări la „Monitorul de Bacău”, „Ateneu”, „Vitraliu” si „Vatra”.
Coordonează cenaclul „Junimea studentească băcăuană” si revista cu acelasi nume.
A publicat:
Epoca marilor clasici în literatura română. Note de curs, Bacău, Editura Edusoft, 2007.
Limba si literatura română. Teste complexe pentru gimnaziu, Bacău, Editura Edusoft, 2007 (coautor).
Dintre sute de catarge (interpretări prozodice), Iasi, Editura Universitas XXI, 2004 (colaborator).
Romanul ca vînătoare de suflete
Cu putină bunăvointă, oricine poate constata în publicistica literară rarefierea judecătilor de valoare ferme, direct enuntate. Ele sînt evitate cel mai adesea prin substituirea cu un limbaj critic artificios care nu face decît să închidă mesajul îndărătul unor ziduri aproape impenetrabile. Fără îndoială că voi fi căzut eu însumi pradă acestei temeri de a nu risca afirmatii superlative si voi fi căutat să nuantez, preferînd prezentări de tip descriptivist, care să mă implice cît mai putin. În cazul de fată însă o voi spune răspicat: Petru Cimpoesu este cel mai bun prozator pe care îl are actualmente Bacăul, iar ultimul sa carte, Christina Domestica si Vînătorii de suflete*, o capodoperă a genului. Multi vor zîmbi poate ironic la vederea termenului, intrat în desuetudine (si din acest motiv ocolit), dar nu vor putea contesta calitătile evidente ale romanului.
Numele lui Petru Cimpoesu nu era necunoscut înaintea acestui volum. Ba dimpotrivă. Despre talentul său incontestabil au scris, încă de la debut, nume importante în critica literară, care l-au plasat în descendenta prozatorilor postbelici, a unui George Bălăită mai ales, pe care, într-o oarecare măsură, îl continuă. Spun într-o oarecare măsură întrucît Petru Cimpoesu nu se rezumă la a duce mai departe un model anume, ci prelucrează experiente romanesti dintre cele mai diverse cărora, cum era firesc, le adaugă ceva personal. Puterea fabulatorie si unele scene grotesti (spre exemplu aceea în care o asistentă îi bagă supozitoare cu microfon în fund colonelului Pruritanal pentru a-i intercepta convorbirile telefonice cu Împăratul) trimit la Rabelais si Swift. Numeroasele alegorii si aluzii la întîmplări actuale m-au făcut să mă gîndesc la Cantemir, cu mentiunea că o scară a numerelor si cuvintelor ieroglificesti tîlcuitoare lipseste. Nu întîmplător actiunea este plasată pe insula Roland (a se citi Ro-land, adică pămîntul românilor sau pămînt românesc), iar cîteva dintre locatii au denumiri transparente: Baakho, Bohoosh sau Moyntown, desemnînd un areal familiar autorului. Personajele nu sînt decît măsti ale unor figuri politice cum ar fi Ceasescu, tovarăsa Elena, tovarăsul Maurer, diversi presedinti americani, deputati sau alesi locali. Cu vădită intentie parodică, onomastica feminină este americanizată. Doamnele Adelyna, Mhadhalyna, Elvyra, Amelya, Myrella, Nikhulyna, Myoara, Doyna, Delya, Viorykha, Pulkherya („care în latină înseamnă frumusete”) sau Lookretzya sînt membre ale Cercului Ascultătorilor Fideli, ale Fundatiei Femeilor Trimise ori ale Grupului de Canalizare prin Cristal si urmăresc să reinstaureze echilibrul mondial printr-o Mare Spirală care să anihileze miscarea polilor care au tendinta de a-si schimba locul. Interferenta planurilor narative, dedublările, levitatia, hipnoza, onirismul au ceva din romanul sud-american si nu numai. Nici procedeele romanului contemporan (postmodernist sau mai stiu eu cum) nu-i sînt străine. Pentru că Petru Cimpoesu dovedeste, încă o dată, că stie roman, asimilînd experiente narative pe care le topeste într-o prelucrare desăvîrsită.
Structura volumului evidentiază si ea un romancier stăpîn pe mijloacele sale. Secventele narative, scurte si bine delimitate, atentionează cititorul asupra trecerii de la un plan la altul si facilitează lectura. Si, cum astăzi aproape orice fel de text poate fi numit roman, nu trebuie să ne mire amestecul de registre din Christina Domestica si Vînătorii de suflete. Începutul arată mai degrabă publicistic, ridicînd problema experimentului Armaggedon si expunînd ipoteze halucinante asupra unor aspecte referitoare la o conspiratie mondială care vizează România. Intrat apoi pe un făgas beletristic, textul este din nou spart de un interludiu care contine fragmente din „Memoriile tovarăsului Nicolae Ceasescu”, scrise după fuga din decembrie 1989 în Cuba. După un alt calup literar, urmează o altă fractură epică, un postludiu, în care scriitorul coboară în mijlocului fictiunii spre a lămuri sensurile cărtii. Printr-un ingenios artificiu, îl vedem în dubla ipostază de narator-personaj (nu chiar omniscient) si de personaj episodic, despre care ni se vorbeste în treacăt: „De exemplu, înainte de a ne despărti, Pablo i-a cerut voie să-i tină palma un pic lipită de crestet, în amintirea Marii Spirale, iar ea a acceptat. Au stat astfel aproape un minut, pînă cînd cei doi, care se apropiau dinspre capătul aleii, au ajuns lîngă noi. Nu erau niste pensionari, cum crezusem. Spre mirarea mea, unul dintre ei, cunoscutul filosof L., directorul unei edituri importante (pe celălalt nu-l cunosteam, un tip mai înalt si slab, cu mustată si ochelari, care mergea cu capul aplecat într-o parte si nu spunea decît «îhîm, îhîm») s-a oprit, a făcut o reverentă cam teatrală si a spus: – Sărut-mîna doamnă Christina. Ce mai faceti?” (pp. 409-410). După ce a trecut discret prin paginile cărtii, împlinindu-si misiunea de a o duce la bun sfîrsit (adică „spre happy-end”), scriitorul se defineste si teoretic (din ipostaza de narator, de această dată) răspunzînd întrebării lui Pablo, care tinuse să i-o prezinte pe Christina: „Asa că am răspuns la întîmplare. – Desigur… Într-un anumit sens, orice scriitor e un vînător de suflete, în sensul că sufletul personajelor sale e luat, împrumutat de la anumite persoane reale, ceea ce numim de obicei inspiratie nefiind decît…” (p. 412). Ni se oferă aici o cheie spre descifrarea sensurilor, chiar dacă una partială. Cum altfel ar putea fi întelese aluziile cărtii dacă nu prin raportare la persoane din viata reală? Un pasaj precum „Totusi, colonelul Pruritanal întoarse ziarul pe partea cealaltă, căutînd continuarea articolului, deoarece nu întelegea nimic. Acolo era un poem în onoarea Împăratului, al cărui nume urma să fie atribuit stadionului din Baakho si, implicit, echipei sale de fotbal. Numele Împăratului nu era însă pomenit nicăieri. Încît colonelul se văzu nevoit să-l sune pe Împărat, desi nu-i făcea nici o plăcere.” se referă la un episod recent din politica băcăuană, cînd Consiliul Local a propus si a aprobat ca stadionul municipal să poarte numele primarului.
Unui asemenea roman, atît de complex prin diversitatea problemelor pe care le abordează, nu îi putea lipsi o componentă ironică. Pentru că atunci cînd suprapui vietii cotidiene probleme grave ale omenirii (cum ar fi crearea omului nou – Meta-omul, luptele dintre serviciile secrete, manipulările si alte chestiuni de genul acesta nu o poti face decît cu o atitudine superioară. În vertijul acesta fictional, seducător prin puterea imaginatorie si îndrăzneala ideilor, o discutie precum acea dintre Christina (Domestica!) si Marychka nu poate sfîrsi decît în derizoriu: „– Să ne imaginăm pentru o clipă că lumea ar fi guvernată de femei, propuse Christina. – Ei, ce bine ar fi! acceptă Marychka suspinînd. – În acest caz, n-ar mai exista războaie, deoarece firea femeilor e blîndă, ele au oroare de violentă, în general de schimbare, sînt conservatoare, apără traditiile si ierarhia. Ce-i drept, stau mai prost cu logica, dar ca putere spirituală sînt superioare bărbatilor, iar viata lor tinde spre un centru organic, nu spre dezvoltarea liniară si aventuristă. (…) – Ba nu, eu am o gîndire abstractă foarte dezvoltată, contrazise Marychka. – Bine, mai sînt si exceptii, dar am vrut să spun că noi avem oroare de ideologiile care stau la originea războaielor si revolutiilor, de sisteme filosofice sau, cum se spune acum, de «metanaratiuni». Nimeni nu mai crede azi în sistemul lui Hegel, de exemplu, nici măcar bărbatii. – Hegel a fost un mare filosof, decretă Marychka. Si Kant, de asemenea. Mi-a spus mie cineva.” (p. 169). Si, ca si cum n-ar fi fost de ajuns, urmează comentariul sec al naratorului: „Se referea probabil la politistul care o părăsise.” (p. 170).
Roman politic si politist, parabolă a temerilor noastre despre revolutii sau conspiratii universale, satiră a apucăturilor unor personaje contemporane si bîlci al desertăciunilor lumii, cartea pune laolaltă extraterestri, agenti C.I.A., F.B.I. ori MSAMDR, securisti, spioni rusi, americani si rolanzi, nebuni, pisici asexuate folosite la traficul de droguri, sefi de state, oameni simpli, profesori sau scriitori. Cu bună stiintă, Petru Cimpoesu amestecă materialul epic, adăugîndu-i pagini de memorii, decupaje mediatice, convorbiri telefonice si alte interstitii. Iată un fragment din memoriile tovarăsului Ceausescu, pe care le-am fi asteptat pline de greseli: „Tovarăsa Elena m-a întrebat într-o zi de ce scriu aceste Memorii, cui se adresează ele si dacă, în general, ar putea schimba cursul istoriei. Este, trebuie să recunosc, o întrebare înteleaptă si plină de bun-simt, la care nu mă asteptam. Istoria o făuresc desigur masele largi populare, dar este necesar să acordăm o importantă deosebită rolului personalitătii în istorie, care actionează ca un catalizator în momentele ei cruciale. Personal, am pus întotdeauna în centrul preocupărilor mele omul, cu năzuintele si idealurile lui. Desi mi-am însusit încă de tînăr filosofia marxistă, materialist-dialectică, as putea spune că de fapt am fost un idealist. Am stiut întotdeauna că sensul vietii este să ne bucurăm de valorile spirituale, să ne îmbogătim cunostintele despre lumea înconjurătoare si să contribuim la progresul omenirii.” (p. 219).
De altfel, Christina Domestica si Vînătorii de suflete poate fi socotit un metaroman. O naratiune seducătoare prin mecanismul generator de sensuri pe care îl pune în miscare. Prin intermediul acestei istorisiri, Petru Cimpoesu îsi permite să vorbească despre o întreagă epocă si despre frămîntările noastre, cărora le dă viată cu o mînă sigură, de mare prozator.
* Petru Cimpoesu, Christina Domestica si Vînătorii de suflete, Bucuresti, Editura Humanitas, 2006.