O carte halucinant de vie şi actuală

Luat în integralitatea lui funcţională, textul romanului lui Petru Cimpoeşu, Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, poate fi socotit o adevărată campanie anti-globalizantă. O campanie care e tot mai evidentă în literatura ultimilor ani având în vedere ieşirea creaţiei din carapacea viziunii mioritice şi a miturilor autohtone. Un text de/şi anti-globalizant dacă urmărim atitudinea scriitorului faţă de tot ce vine din frivolitatea culturii americane, menită să şteargă şi să alieneze graniţele culturilor mici. Prin manipularea informaţiilor şi prin mistificarea evenimentelor, prin intrigi politice şi prin exacerbarea publicităţii, prin virusarea inteligenţei. Nu întâmplător, unul din personaje urăşte coca-cola şi produsele societăţii de consum tipic americane. Este o carte de o actualitate covârşitoare. Citind-o chiar în zilele tulburi ale deconspirării dosarelor securităţii, cu tot tam-tam-ul obositor ce a urmat, am realizat că citesc o carte halucinant de vie şi actuală pentru mentalitatea noastră vizavi de propriul trecut.

Parabola insulei din Pacific şi a vânătorilor de suflete se potriveşte ca o mănuşă zilei de azi şi modului în care românii îşi risipesc energia în scenarii politice şi diversiune. Ea se adresează nu numai devoratorilor de ştiri („Oricât de grozavă ar fi o ştire de presă, după cel mult trei zile ea nu mai valorează nimic.”), ci chiar cititorului de literatură:

„Literatura e singura amantă fidelă, căci în rest am ratat cam tot ce se putea rata. Dacă e să fiu cinstit nu ştiu de ce scriu. Poate de teamă că altfel m-aş sinucide... În definitiv, literatura îmi oferă singurul alibi existenţial. Chiar presupunând că nu aş fi decât un veleitar oarecare. Căci există, fără îndoială, un factor comun al geniilor şi al veleitarilor. În sinea lui, orice veleitar, ca şi orice geniu, visează să schimbe lumea cu scrierile sale, să o cutremure! La originea gestului de a scrie stă dintotdeauna convingerea că a sosit momentul!”

Autorul îşi leapădă rând pe rând pieile în faţa celor care îi pătrund înţelesul şi îi dezleagă codul încifrat în text. E un mare iubitor de paradoxuri pe care le explică prin sincronicitate; aşa cum înfăptuirea Marii Spirale din roman a fost o mică păcăleală pentru unii, tot aşa, la nivel planetar, „orice miracol are la bază fenomene de sincronicitate. De exemplu, asasinarea lui Abraham Lincoln şi a lui J.F. Kennedy prezintă o serie de coincidenţe stranii, inexplicabile după cum urmează...” etc.
 

Evenimentele lumii postmoderne

Una din principalele calităţi ale prozatorului este capacitatea de a sintetiza evenimentele lumii postmoderne ţinând seama de spectacolul globalizării, al politicii imperiale americane, - de situaţia estului, toate pigmentate cu planurile secrete de conducere a lumii şi cu întâmplările oculte care stau la baza lor. Printre temele preferate, complotul universal, problema extratereştrilor, contribuţia spionajului, invenţia metaomului, clonarea şi altele.

Aceste sinteze de realpolitik şi intrigi oculte revin în paginile romanului pentru a ilustra, ca de la cauză la efect, acţiunea romanului şi mişcarea personajelor. Lor, acestor sinteze, li se adaugă o seamă de statistici, ca să nu mai vorbim de teoreme şi invenţii ale unor personalităţi din ştiinţă, tehnică sau cultură. Sunt invocate nume de rezonanţă care (îşi) găsesc astfel o bună ilustrare a paradoxurilor şi contradicţiilor prin care trec personajele. Majoritatea trimiterilor şi aluziilor înviorează textul, fiind un bun ingredient al lecturii. Nu mai vorbim de speculaţiile autorului care au rolul de introducere a secvenţelor narative ce alcătuiesc capitolele. Ele au darul de a ne ţine de vorbă şi vădesc talentul autorului de a transforma orice experiment într-o poveste. La care participă, facultativ, personajul. Chiar dacă uneori câte o frazare preţioasă e de natură să ne scoată parcă intenţionat din sărite: „În teoria stărilor disipative, relaţiile stocastice se disting prin însuşirea curioasă de a fi totodată determinate şi imprevizibile, iar mişcarea bilelor pe masa de biliard îl trimitea cu gândul la acest paradox”. Totuşi, în ciuda numeroaselor personaje şi a întortocheatelor fragmentări ale firului epic, romanul se citeşte uşor. Mai ales că citatele şi parafrazele au rolul de a ironiza uşor, prin îngroşarea unor trăsături specifice, tirania oricărui text.

Dezvăluirile legate de evenimente relativ recente la care am asistat cu toţii într-un proces de hipnotizare colectivă şi care se referă evident la manipularea politică, îşi găsesc în acest roman, o realizare şi o construcţie fără precedent.
 

Umorul nelipsit, discursul ironic

Parabola Christinei Domestica şi a vânătorilor de suflete nu se dezvăluie integral decât în finalul fals-documentar, despuiat de imagini artistice şi scenarii, în care autorul întâlneşte două personaje reale ale acestei cărţi (pe care o va scrie).

E vorba de Christina şi Pablo, acesta din urmă, nepotul lui Rolando Cârlan, misteriosul proprietar al unei şi mai misterioase insule din Pacific. Proiectate pe fundalul acestui decor, cu implicaţii în politica secretă a lui Ceauşescu din anii ’70-’80, personajele sunt: Christina Domestica, soţia unui ofiţer american, Vic, angajat la o bază militară americană; dr. Thomas, atras de activitatea unei societăţi secrete MSAMDR care se ocupă de clonarea animală; colonelul Pruritanal (sic!), comandantul trupelor americane de pe insula Roland; Împăratul insulei, un fel de guvernator ales pe viaţă, cu apucături de prim-secretar judeţean; Pablo, ajuns într-o clinică de psihiatrie după o strălucită carieră de securist; Naggie, prietena Christinei, al cărui soţ Bill face afaceri dubioase şi trafic de alimente şi droguri; agentul secret Smith, al cărui zel nu e răsplătit aşa cum se cuvine de şefii săi corupţi din CIA etc.

O simplă înşiruire a titlurilor dintr-o revistă pentru doamne, Întâmplări adevărate, are un deosebit efect parodic la viaţa unor personaje cu care intră în rezonanţă. Chiar categorii de cititori abonaţi la Povestea mea, bunăoară. Umorul, nelipsit, e când sec şi contondent, când lipicios şi fariseic. E suprema morală prin care Autorul ne manipulează ca cititori, adresându-se mai multor categorii. Aici e toată strategia şi reuşita exemplară a creatorului, dispus să atragă în jurul tortului uriaş al minciunii romaneşti, oameni diferiţi. Prilej de a explora existenţa mediocră, kitchul, frivolitatea, naivitatea sau, după caz, perversiunea discursului publicitar şi politic. Numele personajelor sunt şi ele sufocate de limbajul internetului; ele se numesc Christina Domestica, Vic, Kiki, Como, dar şi Marychka, Mhadhalina, Nikhulyna, Myoara, Viorykha şi Lookretzya (membrele Cercului Ascultătorilor Fideli).

Comedia extratereştrilor/securişti e un alt punct forte al discursului ironic; ei sunt de mai multe feluri, buni şi răi (ce coincidenţă cu recentul scandal al dosariadei turnătorilor şi urmăriţilor!), iar alţii ostili. Se parodiază din greu şi schemele romanului poliţist prin personajul Smith şi iniţiativele sale „originale”. Axiomele sale detectivistice îl conduc la descoperirea unor filiere de traficanţi de droguri în care sunt implicate şi autorităţile locale. Din păcate, maiorul descoperă că interesul CIA nu e de a anihila reţelele, ci de a profita de pe urma lor. La fel, rapoartele despre „extratereştri” de pe insulă au rămas fără ecou. Ca şi activitatea doctorului Thomas legată de agenţia care producea pisici clonate fără sex.
 

Roman al marii manipulări

Roman al marii manipulări planetare, dar în special al celei româneşti, cartea are o formulă exotică, de roman total (cum s-au exprimat deja unii critici), de roman complex, desfăşurat pe multiple planuri „codate”: spionaj, complotul universal, secretele dictatorului, memoriile lui Ceauşescu, enigmele şi miracolele revoluţiei române, comportamentul individual şi memoria colectivă, obsesiile cercetătorilor coroborate cu teoriile cele mai noi. Dar şi viaţa pe insulă a oamenilor obişnuiţi, predestinaţi jocului minţilor paranoice. În centrul acestui joc, Christina Domestica, ea însăşi o femeie obişnuită, puţin geloasă care îşi iubeşte familia şi care, în naivitatea ei luptă pentru echilibrarea forţelor răului prin organizarea Marii Spirale, un moment de meditaţie colectivă. Episodul levitaţiei, care este momentul de magie al cărţii, este urmat de întâlnirea cu Pablo într-o experienţă iniţiatică, iraţională în care visul şi realitatea se confundă.

Inteligenţa vie, ficţiunea îndrăzneaţă şi umorul sunt principalele calităţi ale scriiturii. Poate că ea nu are intensitatea şi calitatea artistică a romanului „cu îngeri şi moldoveni”, Simion Liftnicul, apărut în 2001, dar amploarea parabolei la care se ridică scriitorul este o construcţie greu de imaginat. Putem vorbi de o postmodernizare a romanului actual, cantonat multă vreme într-o tematică obsesivă şi defensivă. E un roman care iese din canoane proiectând realitatea românească şi mitologiile ei într-un cronotop universal. E un roman al exodului românesc, scris parcă pentru a fi citit şi înţeles oriunde. Contribuie la asta viziunea panoramică a lumii, ameninţată de „Experimentul Armaggedon”, cu detaşarea ironică de rigoare. Paginile din „Memoriile tovarăşului Nicolae Ceauşescu” ilustrează stilul conducătorului iubit, văzut ca om şi ca geniu al Carpaţilor, un personaj paranoic care se cerea încondeiat de multă vreme:

„Pe la începutul anilor 1970, după vizita oficială efectuată în Republica Populară Chineză, am descoperit că pot manipula oamenii şi-i pot domina foarte uşor spunându-le că s-au îngrăşat. Deveneau dintr-o dată temători şi supuşi. I-am atras atenţia mai întâi tovarăşului Emil Bobu, a cărui burtă creştea într-adevăr de la o zi la alta. A lăsat ochii în jos, ca şi cum ar fi fost vinovat de ceva. Ca şi cum l-aş fi surprins, de exemplu, scobindu-se în nas în timpul vreunei plenare. Dar şi ceilalţi tovarăşi începeau să se îngraşe, de cum erau numiţi într-o funcţie importantă. Le-am atras atenţia că este un aspect negativ în activitatea lor şi care va trebui combătut printr-o alimentaţie raţională, iar tovarăşa Elena a primit sarcina să se ocupe de acest aspect. Mai târziu, pornind de aici, mi-a venit ideea rotaţiei cadrelor.”

Pagini de un umor subtil, irezistibil. Ar mai fi de adăugat că atât de controversatul Pablo, în momentele de criză datorate tratamentelor psihiatrice de spălare a creierului, se credea şi el Nicolae Ceauşescu şi juca de minune rolul celui mai iubit fiu al poporului.
 

Sfârşitul Lumii a avut loc

Pitorescul exotismului insular este surprins prin câteva motive legate de perioada de tranziţie (privatizarea Oceanului Pacific la cererea extratereştrilor; discuţiile dintre Împărat şi colonel, pe tonul excesiv de protocolar şi cinic; nepăsarea armatei americane faţă de activitatea de contrabandă; misterul petrolierelor liberiene; clonarea pisicilor fără sex etc.), apoi prin aflarea adevărului despre revoluţie (mişcare provocată prin excitarea imaginarului colectiv cu ajutorul „efectului icechim”, un fel de telepatie programată). Sunt câteva argumente pentru impunerea cărţii pe alte meridiane unde se aşteaptă de multă vreme valorificarea miracolului românesc în tabloul mendeleevic al orizontului de aşteptare.

Reluând ideea autorului-personaj din ultimul capitol al cărţii, Postludiu, îl anunţăm pe potenţialul cititor că Sfârşitul Lumii a avut loc fără ca cei mai mulţi oameni să-şi dea seama. Pentru că „realitatea e un efect condiţionat, aşa că nu se va distruge nimic, aparent lumea va rămâne ca înainte.”